This part is dedicated to N, A., and A.M.
Motto- “Women! What can you say? Who made 'em? God
must have been a fuckin' genius. The hair... They say the hair is everything,
you know. Have you ever buried your nose in a mountain of curls... just wanted
to go to sleep forever? Or lips... and when they touched, yours were like...
that first swallow of wine... after you just crossed the desert. Tits. Hoo-ah!
Big ones, little ones, nipples staring right out at ya, like secret
searchlights. Mmm. Legs. I don't care if they're Greek columns... or secondhand
Steinways. What's between 'em... passport to heaven. I need a drink. Yes, Mr
Sims, there's only two syllables in this whole wide world worth hearing: pussy.
Hah! Are you listenin' to me, son? I'm givin' ya pearls here.” (AL PACINO IN “SCENT OF A WOMAN” -1992)
D.’s part:
100 de liniste…50 de melancolie…flambate cu 200 de panica. Se da foc, arde,
iar dupa ce se stinge, se da direct pe gat. Shot
de adrenalina.
Atat de aproape de libertate si totusi atat de departe...deja ma vedeam pe
yaht spre Monte Carlo. Dar nu.
Sunt in masina spre Bucuresti...l-am sunat pe Mario si l-am rugat sa vina
sa ma ia. Drumul este tacut, Mario conduce incet, iar la radio se aude
Connect-R live la KISS FM. Stau in spate, zacand pe bancheta unui BMW Seria 5
si uitandu-ma pe tableta lui Apple, sa vad ce s-a mai intamplat pe la studio. Niste cadre bune, niste cadre proaste...
Il simt ca vrea sa ma intrebe ceva, dar nu indrazneste. Stie ca l-as cita pe Cioran... cand
ajungi sa crezi numai in tacere, sa nu mai pretuiesti decat tacerea, atunci
realizezi una din cele mai esentiale expresii ale trairii la “marginile vietii”.. De aceea, tace.
Mi-a lasat in schimb, langa tableta, o punga Guess cu o rochie lunga de matase
neagra si un pachet de Marlboro Lights...he
just knows me.
Ultimele mele momente in sanatoriu au fost terifiante...terifiante si exaltante...Imi aprind o
tigare si ma pregatesc sa va fac o confesiune...
Dupa un moment de glorie
intre patru pereti, cu un discurs jenant despre actiunile Diavolului, dar
suficient de bun incat sa-l convinga pe Hans...s-a lasat noaptea. Am plecat din
biroul lui cat de repede posibil, lasandu-l sa savureze cateva pahare de
burbon, inainte sa-si tortureze victimele… Hans
a luat-o razna...s-a panicat si nu mai gandeste bine. Desi acum stie adevarul
despre Diavol, considera ca munca lui ramane “o opera de arta moderna”. Nu poate face distinctia intre bine si
rau.. nici daca Nietzsche ar reinvia si i-ar explica-o personal.
Inchid usa, ascultand cum
vorbeste fara sens, aducandu-si un omagiu siesi pentru tot ce a realizat,
pentru “creatiile” care zac in temnita, dar si fata de Inez... Ah,
dragostea...sentimentul pentru care 99% din oameni nu vor evolua niciodata.
Doar pentru ca vor dragoste...the fuck,
dragostea nu este niciodata ceva sigur, stiinta da.
A inceput ploaia. Mario nu
poate pleca din Bucuresti sa vina sa ma ia...cod rosu si drumuri inchise.
Generatorul principal a fost lovit de traznet si tot sanatoriul depinde de
celelalte generatoare auxiliare...
Merg pe holuri, care par ca
nu se mai termina..simt praful cum se ridica si nu se aud decat tipetele
nebunilor, speriati de furtuna sau de ei insisi...de cele mai mari frici ale
lor. Undeva intre “Jocul lui Gerald” si “Shining” se afla si “Sanatoriul lui Hans”...
Ar trebui sa merg la mine in
salon, dar holul pare interminabil si nu pot sa rezist tentatiei de a cobori la
subsol, sa vad laboratorele nebunului, sa-i vad experimentele..cei mai “simpatici” prieteni ai sai, dupa cum
imi spunea dupa-amiaza. Cobor pe niste scari de lemn, care scartie si sunt
nevoita sa ma misc foarte incet, pentru a nu fi auzita...atmosfera este
lugubra.
Nu vad decat niste usi mari, de fier, inchise cu lacate, de o parte si de alta a holului..merg pana-n
capat si singurul lucru la care pot sa ma gandesc este ca...oricat de mult nu-l
suport pe Diavol, ar face mai bine treaba asta de o mie de ori decat Hans. Diferenta dintre un om si o entitate...
Ajung in fata usii unui
laborator, care este deschisa...intru si tot ce vad sunt borcane pline cu
membre umane si fetusi, zacand intr-un lichid apos.. O
singura regula. Who lives and who dies. Intra cine vrea, iese cine poate..
Insa toata reveria imi este
intrerupta de zgomotul unei drujbe...in
zgomot de drujba. Aviz Cheloo si zgomotul de masele rupte...ies din
laborator si merg pe un alt coridor pana cand vad o alta usa incapere. Hans
tine o drujba, pe care o apropie de un pacient aflat pe un scaun, legat si
probabil sedat pentru ca nu poate sa se mista, daramite sa tipe...pe fundal se
aude Mozart, Turkish March, iar Hans taie mana pacientului...improscand podea
cu sange.
Apoi, loveste cu drujba chiar
intre omoplatii lui, iar bietul om doar se zvarcoleste, dandu-si ochii peste
cap, numarand secundele pana la moarte, simtind teroarea si agonia...Hans
opreste “masinaria mortii” si se apropie de victima, sarutandu-l pe
frunte...apoi incepe sa aplaude, de parca si-ar felicita orchestra de cadavre,
ranjind extrem de lacom...
Mirosul de sange devine insuportabil. O iau la fuga, pierzandu-ma printre holuri. Inca aud acordurile
piesei si ratacesc prin intuneric, fara sa pot gasi scarile...coridoarele par
interminabile, iar tavanul si usile se pierd si ele-n bezna...imi este frica,
dar o frica pe care o pot suporta. Teama mea cuprinde toata gama de emotii
posibile, de la neliniste, la panica, pana la oroare si teroare completa,
care-mi cuprinde gandurile si-mi amorteste reactiile.
Dupa cateva minute de mers
in pribegie, gasesc scarile, dar ma impedic si raman pe ele. Undeva la limita
dintre moarte si moarte...moartea pricinuita
de un om si moartea pricinuita de
soarta... As putea sa fac si eu o criza, dar nu vreau
sa cred ca voi sfarsi atat de lamentabil. Sunt convinsa ca Diavolul n-ar vrea
sa rateze ultimele mele momente...care probabil vor fi pricinuite tot de el...dar
acum, nu ma inconjoara decat imagini ale mortii..halucinatii nesimtite pe care
subconstientul meu le resimte...amintirile curg ca un amalgam si toata viata
mea se reduce la cateva momente. Rasuflu greu. Las panica sa ma cuprinda si-mi
pierd orice logica pret de cateva minute...astfel realizez ca de fapt nu simt
frica, ci exaltare. Un sentiment pe care nu l-am incercat niciodata, dar care
acum...este doar al meu. Si este unic.
Nu-mi este frica, ci doar sunt fascinata de ceea ce mi se intampla si nu dau
decat a nu stiu cata oara dovada de un narcisism ca la carte. O senzatie mai
tare decat orice furt, orice moarte, orice cocaina si nopti pline de sex...o
stare incredibila.
Ii aud vocea lui Hans pe
hol, fluierand fericit, asa ca ma ridic repede si urc scarile, grabindu-ma spre
salonul meu..nu pot sa ma gandesc la nimic, dar nici nu vreau...maine tot ce
s-a intamplat va fi doar un vis aivea. Pentru voi, cititorii mei. Dar pentru
mine...va ramane cel mai tare sentiment pe care l-am simtit vreodata. In prag
de moarte simulata...
Ah, Bucuresti…acum un an lasam masina parcata la Otopeni si cumparam alta
pe unde apucam. Acum, depinde de Mario. Ma lasa la apartamentul meu, iar dupa
ce-i multumesc pentru drum, imi spune ca trebuie sa mergem diseara in Gaia, ca
au venit producatorii din Norvegia si ca trebuie sa urmam protocolul.Din
sanatoriu in Gaia...halal combinatie...ii spun ca voi fi acolo. Impotriva vointei mele.
Merg sa fac o baie si sa ascult cd-urile mele pline de muzica hip-hop. Un deliciu, mi-au lipsit... Totusi, nu
inainte sa consider ca ziua de astazi este complet nefavorabila mie, exista
intr-adevar ceva mai rau decat sa primesti un telefon de la Diavolul. Sa
primesti un telefon de la Alina...sora
lui Max. Imi spune ca este in oras si ca vrea neaparat sa ne vedem. Nu o
refuz, desi nu-mi doresc catusi de putin sa-i revad fata, asa ca stabilim sa ne
vedem intr-o ora, in Centrul Vechi.
Dupa ce termin sa ma aranjez, probez rochia pe care mi-a facut Mario cadou.
Neagra...lunga...sobra. Amintindu-mi
de sanatoriu...Cobor din bloc si merg pe alei, iesind la strada. Nu mai am
apartamentul din Unirii, am unul in Drumul Taberei, la Favorit. Urc intr-un
taxi si-i spun ca vreau in centrul vechi. Taximetristul ma studiaza putin, iar
apoi ma tine la vorba, incearcand sa ma ocoleasca. Ii spun pe ce ruta sa o ia
si apoi discutia inceteaza...ma abtin sa-i zic...stii..as putea sa te omor
chiar acum. Ce modalitate preferi? Intr-un
final, ma lasa la Bariera Selari...
Trec de Trattoria si urc spre Freddo. Intotdeauna mi-a placut sa mananc la
Burgeois. La ce mancare am indurat din
partea lui Hans...ma mir cum de inca nu sunt in spital, zacand pe un pat cu o perfuzie.
Inainte cu 100 de metri sa ajung la Freddo, nu pot decat sa ma amuz. Exista o lege nescrisa si aceasta spune
ca...trebuie sa te obisnuiesti cu privirile fiecarui client care te studiaza.
Mereu rad, pentru ca nu mi-a placut niciodata localul, este doar o expresie a
creatiei raului, a Diavolului, care-si bate joc de oameni...doar nu o sa-i bag si bani-n cont acum.
Freddo e o lume interzisa mie. La Freddo ma ducea doar Max. Ii placea sa
stie ca iese cu femeia lui in oras si ca toata lumea o observa. Observ ca Alina
a ajuns deja. A ramas aceeasi figura stearsa ca intotdeauna...imbracata cu
niste haine care nu ies in evidenta, un par negru lung prost tapat si un ruj
mov mult prea strident...Imi spune ca vrea sa stam inauntru, dar este mult prea
cald, asa ca-i spun sa stam afara. Caldura
mare, mon cher, stii vorba aia...
Se pare ca numai Max a fost o halucinatie...Alina pare cat se poate de vie.
Iata o intrebare la care Diavolul nu ar putea niciodata sa-mi raspunda sincer...
Comand doua Campari, iar apoi Mario ma suna. Imi spune ca diseara s-a
schimbat locatia, ca avem masa-n Bamboo, ca a venit si regizorul din Franta si
ca trebuie sa-i scoatem pe toti in lume...si pe francezi si pe norvegieni...femei, droguri, alea alea...
Alina-si aprinde o tigare si ma priveste in sictir. Niciodata nu i-a
convenit ce fac, cu cine umblu si atitudinea pe care o am. Ma’friend...take it easy. Adevarul este ca intotdeauna Max m-a iubit pe
mine, mai mult decat pe ea. Frustrarea
face victime. Adevarul este ca intotdeauna eu m-am iubit pe mine, mai mult
decat pe oricine. Touche...
A.
Ipoteza. Daca-i spun Alinei ca frasu’ a fost o
halucinatie, va afirma... “Gosh..asta-i nebuna”.
Ecuatie. Max (halucinatie) + Alina è - ∞
Rezolvare. In multimea numerelor reale, R , unde Max apartine R si Alina apartine N, multimea numerelor naturale
B.
Ipoteza. Daca nu-i spun Alinei ca Max a fost o
halucinatie, atunci...
Ecuatie. Max (≠ halucinatie pentru Alina) + Alina
= Frati
Rezolvare. Adevarat (doar pentru Alina), unde Max apartine N si Alina apartine N
Raman la varianta B. Vestea ca Max n-a existat nu ar
putea fi vreodata perceputa de creierul lipsit de IQ al Alinei...
Nu inteleg de ce a vrut sa ne intalnim. Imi explica ca
parintii ei fac pomana de doi ani de la moartea lui Max...mi-aprind o tigare si
ma straduiesc sa raman cat se poate de serioasa, antrenandu-mi muschii fetei. O ascult, dau
din cap, parand ca sunt atenta. Dupa cateva minute, se duce la baie si-si uita
telefonul pe masa.
V-am spus ca e proasta...intru in agenda si gasesc
numarul de telefon cel mai important din viata ei...Iuby. Cum sa-ti treci prietenul asa in agenda? Low IQ, cum va spuneam...
Ii copiez numarul si caut repede o poza cu el pe care
mi-o trimit pe Whatsapp. Viitorul suna
bine...o sa-i iau si ei ce iubeste mai tare, pentru ca nu a putut niciodata
sa inteleaga relatia mea cu Max. Doar
pentru amuzament, nu am mai omorat demult pe cineva...si mi-e dor.
Se intoarce la masa, spunandu-mi ca ma asteapta in week-end,
la Constanta, la priveghi. Si parintii lor vor sa ma vada. Surad...oricat de
mult as dori sa schimb lucrurile, nu pot. Asa-i ca-i spun, sec...sa plece. Sa se ridice de la masa si sa
ma lase sa-mi savurez bautura. Ma priveste uimita, initial neintelegand
atitudinea mea plina de placiditate. Calma, ma aplec peste masa si-i soptesc:
- Nu vrei sa
ai aceeasi soarta ca el. Inainte sa moara si Max a luat cina cu mine. Beam
sampanie atunci.
Socata, Alina se ridica repede si pleaca. Hahaha....duca-se. Si ea si familia lui. Sa putrezeasca-n Iadul Diavolului si sa fie o
eternitate chinuiti...pentru ca nu au facut nimic mai mult decat sa se creada
mai sus decat “locul” care le-a fost dat. Cer nota, scot banii, in timp ce un
tip inalt imbracat la un costum negru, cu o cravata rosie, par blond, ochi
verzi, iese de la Freddo si se apropie de mine. Alt tip ii da un pahar de
whisky, apoi se opreste-n fata mea si ma intreaba daca beau ceva cu el.
Ma ridic, ii zambesc si-i spun ca...da. Ii iau paharul din mana, il dau pe gat si plec, spunandu-i “multumesc” din mers si auzind hohotele
baietilor de la masa alaturata...sper doar sa nu vina dupa mine. Mi-e dor sa omor pe cineva, dar nu in seara
aceasta...
Cobor spre Trattoria si urc intr-un taxi. Il sun pe Mario
si-l rog sa-mi gaseasca pana maine datele unui detectiv particular. Ma
expediaza repede si-mi spune ca la 12 trebuie sa fiu la club. Il rog sa-mi
aduca si masina diseara. Aflu ca este prin L.A, care trebuie sa ajunga in
cateva saptamani in Bucuresti. Ma roaga sa opresc la el, sa mergem impreuna, ca
sa nu intarzii.
Ii spun taximetristului sa ma lase langa Kiseleff, la BRD,
iar nimic din tot Bucurestiul nu-mi aduce catusi de putin aminte de senzatia
traita noaptea trecuta...pe acele scari de lemn. Ajung in vreo zece minute si
gasesc masina lui Mario parcata aproape de strada. Il sun si-i spun ca-l
astept, sa se grabeasca, pentru ca-mi este frig afara...rochia Guess este mult prea subtire pentru o primavara tarzie. Imi
aprind o tigare si las gandurile sa-mi fuga departe, in timp ce privesc
traficul din Bucuresti...
Am fost la limita dintre viata si moarte de multe ori.
Prima data, cand am intrat cu Ferrari-ul in zid...apoi, cand am inghitit fiola
de H2SO4...apoi, cand am fost la mana Diavolului in Praga, arzand si revenind
la normal...aseara, intr-un sanatoriu al unui nebun...iar de fiecare data, cand
am inchis ochii si am incercat sa gasesc un moment in care chiar am simtit cu
adevarat ceva, un moment pe care as mai vrea sa-l retraiesc, nu am putut sa vad
decat urmatoarea scena...si am zambit; atat de ironic a fost:
“Stăteam în pat
învelită cu cearceaful ăla pe jumătate, pentru că cealaltă jumătate o furasei
tu…simţeam încă în stomac gustul acela de whisky sec şi-ţi simţeam respiraţia
că mirosea a Marlboro…nu puteam să dorm....Simţeam atingerea rece a ceasului
tău odată cu căldura mâinii tale
care mă ţinea în braţe. Iţi
auzeam respiraţia uşor sacadată şi ştiam că nu ai adormit...
Ai întins mâna spre noptiera, pe care se afla o cutie de bijuterii,
învelită într-un material
albastru închis matificat. Mi-ai spus că e
pentru mine şi l-ai deschis.
Înăuntru se află un colier din
aur, care avea un pandantiv o piatră de
diamant verde, ce strălucea atăt de tare, încât nu am putut să o privesc prea mult. Am rămas cu gura
deschisă, nu puteam să spun
nimic, mi se oprise respiraţia şi
nu puteam să mă mişc. Tu mi-ai înţeles reacţia, ai pus
la loc cadoul pe noptiera şi ai
dat pe gât whisky-ul pe care-l mai aveai în pahar. Eu nu voiam să beau, aşa că mi-am aprins o tigare. Voiam să mă ţin
lucidă. Cadoul pe care mi l-ai făcut
nu putea însemna decât un singur lucru. Te lăsasei.
De acum încolo, nu vei mai duce o viaţă de
fugar, nu vei mai fura nimic, vei investi banii pe care i-ai obţinut în afaceri
cinstite şi vei avea o viaţă normală…Îmi imaginasem ziua asta în atâtea feluri, încât nu-mi venea să cred că a venit. îmi spusesei de atâtea ori toate
aceste lucruri, încât totul părea imposibil. Ai zâmbit, strângându-mă mai tare în braţe, asigurându-mă că nu
vei mai pleca niciodată şi
smulgându-mi ţigarea dintre
degete, pentru a trage ultimele fumuri. Apoi m-ai sărutat şi am stat aşa până când am adormit în braţele tale…
Era aproape 6
dimineaţa…Bucureştiul părea un reabilitat căruia i se oferise a doua şansă şi începea să trăiască din nou”
Acum este aproape 8 seara si Bucurestiul...este doar un alt dealer, cu
marfa proasta si care nu mai insemna absolut nimic pentru mine.
-
to be continued
Poza luata de pe: https://www.facebook.com/BucurestiRealist
