“ together, we cry. She thought, that she'd be the one who could change
the world
Always trying to pave the way for women in a man's world.”
(The Script- We cry)
D.'s part:
e undeva 27, 28 decembrie…nu stiu exact
aseara LLI s-a manifestat inca o data...sange pe nas, doctor etc.
m-au internat la un spital privat unde se pare ca o sa petrec ceva zile
imi tot fac teste
nu stiu ce sa-mi spuna
teoretic, ce am eu nu trece cu nimic
e de la creier…e combinatia puternica Low Latent Inhibiton cu IQ mare…adica
stiti, vad lumea in detaliu, ca piesele
unui puzzle, decat sa o vad ca puzzle-ul intreg
zac intinsa pe un pat la o clinica privata, intr-o rezerva goala, unde sunt
doar eu si linistea mea
ironic, sunt invelita… cu cearceaful doar pe jumatate.
Din cand in cand, mai intra doctorul sa-mi spuna ceva de nu mai stiu ce
teste si teste si cum ca...ar fi o varianta, o operatie la o clinica din
State...am un fel de tumoare necanceroasa care imi genereaza sangerarile si LLI
cu IQ-ul meu ...
Ar trebui sa-l intreb pe Michael Scofield ce sa fac.
Sau pe scenaristii de la Prison Break, care au scris despre asta…diferenta
este ca eu si am parte de ea
Mario nu stie ca mi-e rau, Joshua nici atat. Michael stie oricum, orice
s-ar intampla...Am inteles ca mai nou isi face veacul in Casa Placerilor…a
ajuns noul lui “birou”..unul de ala cum avea si Diavolul prin L.A.
Zac...ma invart de pe o parte pe alta si ma gandesc la tot felul de lucruri...
...caldura inabusitoare din Cuba. Am simtit-o de atatea ori si am scris de
atatea ori despre ea, incat simt cum ma inec si acum. In tara aia, exista un praf constant pe care-l inghiti, fie ca vrei,
fie ca nu. O...o mizerie infecta, atat de infecta, care nu te lasa sa uiti
ce ai simtit si ce ai vazut acolo. Atata
sange, atata...neputinta.
...toti mizerabilii astia de oameni, care se tarasc zilnic, intr-o lume
care au impresia ca este a lor. Oamenii care nu au reusit sa poata trece nici
macar de 130 IQ, oameni care stau cu IQ-ul sub 100, iar eu...eu imi amintesc
cum invatam chestii la 13 ani, pe care le fac unii la 29-30..
...mediocritatea rasei umane si a tuturor celor care-si “petrec existenta”
in jurul meu. Cu mici exceptii...Diavolul, Michael, Joshua, Mario...si au mai
fost cateva, dar care au...clacat. Nu au stiut sa se foloseasca de capacitatile
si calitatile lor si s-au indreptat catre minus infinit...pana cand infinitul
i-a inghitit.
...la toate crimele alea. Adica...necesitatile
alea. Am eliberat pamantul de
suflarea unor fiinte care nu ar fi adus nimic bun. Absolut nimic...
...la perioada cu Alex, Dan si Mario. Dar doar pentru cateva
momente...adevarul este ca...daca este sa ma gandesc si sa nu fac mofturi,
niciodata nu am tinut la ei intr-atat de mult, incat sa spun ca ma afecteaza
lipsa lor. Dar, totusi, Dan...a murit...ca sa nu mor eu torturata de Diavol. I-am vandut trupul la schimb pe sufletul
meu.
...la...faptul ca am o viata perfecta, ‘acoperita’ de Diavol si Michael
xa..
...mi-e dor de Maroc, Casablanca. Dar nu pot sa ma intorc acolo, oricat
mi-ar placea.
...cate victime am sa mai fac. O sa
cada una cate una, datorita prostiei, mandriei si fatarniciei...e plin, le simt mirosul, ii simt ce zic,
cum vorbesc, cum se cred Dumnezei pe pamant, intr-un Univers in care Diavolul
si Michael ii asteapta ca viitori clienti sa curete “carbunii incinsi” din
“Iad”...
Mario intra in salon. Inchid ochii si ma prefac ca dorm. Nu am chef sa
vorbesc...cu nimeni. I-as spune sa se care, dar stiu ca...totusi, e tot ce mai
am. Oarecum...el se ocupa de toate afacerile. Am nevoie de el. Trebuie sa-l tin
aproape.
Incerc sa adorm, dar Mario vine si se aseaza pe pat, luandu-ma in brate.
Ciudat din partea lui...cred ca nu ar mai suporta inca o moarte...nu vorbim,
stam asa ca doi parazitii, care nu au motive sa vorbeasca...
Eu imi amintesc de o carte care am citit-o acum doi ani, a lui James Joyce,
Oamenii din Dublin...am gandul blocat la ea...imi amintesc paginile, cuvintele,
in proportie de 85-90%...de parca o am in fata si o citesc...asa ca incep sa
i-o povestesc lui Mario. Iar el tace, ma tine in brate
se uita pe fereastra, eu ma uit in gol
pana adorm, cand ajung la pagina 111
si nu mai apuc sa-i termin povestea “Dubluri”
dar pana acolo, am recitat ireprosabil
si sangele din nas inca nu curge...e un semn bun.
[...]
-
Nu o
sa mori, D. Nu esti pe lumea asta ca sa mori.
Michael paseste din pragul salonului, inauntru.
-
Sa
facem un targ, ca daca ai vrea pe cineva inapoi, pe cine ai vrea?
Michael’s part:
O vad moarta...moarta vie...aruncata
pe un pat, pe banii unora, care habar n-au ce are...ce naiba poate sa aiba...ca
doar asa am creat-o si am bagat-o in corpul asta...ca sa se poata depasi pe ea
insasi, sa faca lucruri remarcabile in aceasta viata.
Totusi, e puternica. Se lupta cu ea, intr-un mod ciudat. Dar unul care-mi
va fi mie de ajutor sa pun la punct ultimele aspecte ale misiunii mele, pana sa
ma car si sa o las aici in Bucurestiul asta... “un barbat ieftin si nespalat”. Dar poate va vrea sa ma insoteasca,
desi amprenta pe care si-a lasat-o fratele meu asupra ei este destul de
puternica.
N-ar pleca in orasul asta,
nici daca-l fac pe dracu’-n patru...
Irelevant, am lucruri mult mai importante de facut astazi...o alta
intalnire cu alti asa numiti lideri ai claselor politici, care trebuie sa-mi
dea socoteala...
Cu toate acestea, daca tot am venit pana aici, vreau sa ma joc un pic cu
mintea ei. Sa o intreb pe cine ar vrea inapoi...din toti mortii ei.
O intreb si vad cum nici macar nu reactioneaza. Da’ nimic, nici macar o
buza miscata sau o pleoapa inchisa...cred ca orice altceva o intrebam,
reactiona.
-
Pe nimeni.
Lasa-i acolo unde sunt, imi zice, cu o voce usurata, de parca a scapat de o
povara.
Nu-i mai spun nimic si plec. Diseara, trebuie sa fiu in Orientul
Mijlociu...
D.’s part:
Michael incearca asa de mult
sa-l imite pe Diavol si nu-i iese...este atat de amuzant si nu pot sa rad cu nimeni, asa ca o fac singura. O
asistenta vine sa ma vada, crezand ca poate am luat-o razna de la atata
morfina...ii fac semn sa plec. Du-te...
Telefonul suna.
Joshua...al 9-lea apel nepreluat, al 12-lea mesaj...ceva de genul.
Halcuinatia tot insista...
Totusi, ca sa fiu sigura, pentru ca ceva, ceva...este dubios
Il sun pe Mario si-l rog sa-l contacteze pe acel detectiv particular pe
care l-am mai folosit noi cu alte ocazie
Si-l rog sa-l investigheze pe Joshua
Adorm...
Si-l visez pe Max.
Nesimtitul, inca ma bantuie. Creierul meu..reactioneaza atat de ciudat...
Mou leipeis, Max. In vise, cand fur, cand zac asa in pat, cand...intre noi
doi exista “perfectiunea”
[...]
Peste trei zile, pe la 8 seara, doctorul vine sa ma vada si-mi spune ca
ultimele analize au iesit bine si ca se pare ca reactionez pozitiv la
tratamentul lui.
S-au mai oprit sangerarile.
Imi vine sa-i zic...domnu’ doctor, nu o sa mor. Doar ca trebuie sa o las
mai usor cu incarcatura emotionala. Teoretic, da. Practic, nu. LLI imi aplica
orice emotie si o duce aproape de paroxism, de aceea simt atat de puternic
orice si creierul meu este non-stop surescitat.
Dupa ce doctorul pleaca, Mario ma suna ca nu-l lasa sa intre la mine in
salon si spune ca mi-a lasat un dosar. Nu da detalii.
O rog pe o asistenta sa mi-l aduca.
Este de la detectiv, cu privire la Joshua.
Caut o dovada a certificatului de deces, dar nu vad nimic. Sa nu fie o
halucinatie?
Pana cand...vad. blepw...adevarul
crud.
Joshua are leucemie limfocitara cronica, intr-o faza destul de avansata.
Deci...nu este halucinatia lui Michael si nu este nici a altcuiva...este doar
fratele meu vitreg, care va muri in curand si...cel mai probabil a vrut sa ma
cunoasca.
Iar eu, il fac complice la infractiunile mele...si-l las sa se intrebe daca
sunt o criminala sau nu, in adevaratul sens al cuvantului.
Fuck...Si acum, ar trebui sa nu simt? Sa...fuck.
Nu as fi luat in calcul varianta asta.
..fuck.
Ce fac acum...stau intr-un spital, cu o perfuzie, cu un tratament pentru
ceva ce nu se trateaza, iar fratele meu, cu care nu am crescut...e...bolnav si
o sa moara.
Ma uit in gol pentru o jumatate de ora si opresc orice emotie. Ma intind in
pat si...incerc sa gasesc o solutie...dar...
Nu pot sa gandesc. Am orice reactie blocata...simt perfuzia aia de parca
mi-ar fi dat-o cineva sa o inghit.
asa ca decid sa adorm, iar dupa ce ma vor externa sa vad cum rezolv
situatia...
pentru ca daca exista cea mai mica sansa sa-l tin pe Joshua in viata, o sa
o fac.
[...]
m-au externat. Azi. 4 ianuarie.
Leucemia...ah. cuvant ce provine din greaca veche.
λευκός leukos
„alb” și αἷμα haima „sânge”
ce sa fac... fratele meu...n-am ce sa-i fac. Probabil e intr-o faza destul
de avansata. Stiu ca sunt in US niste tratamente, studii, ca spun ei ca au
rezolvat ceva...dar vreau sa stiu daca merita sa platesc cu miile de dolari un
doctor pentru fratele meu.
Stau in birou la studio si ma gandesc...
De ce totusi sunt asa de afectata?
Nu e ca si cum sunt legata de el...
Vina,da...vina si narcisismul...practic, ma simt
vinovata pentru ca nu simt nimic pentru fratele meu si cred ca ar trebui sa simt
ceva- adica rationamentul asta-mi spune, D., datoria, rudele, sangele... dar “kardia”-
inima nu reactioneaza, nu poate sa simta nimic pentru un strain.
Asa ca incerc sa compensez aceasta doza enorma de narcisism, pe care o am,
ajutandu-l cumva, investind timp in el, nu pentru el, ci doar pentru ca iar
trebuie sa fie despre mine, despre D. ...
Caci din nou face D. ceva...o face pentru orgoliul personal, pentru mandria
ei, sa mai adauge o realizare in “viata asta”.De fapt...in adancul sufletului,
nu cred ca o sa simt ceva vreodata pentru fratele meu.
Cand Joshua intra pe usa, chiar aruncam cocaina pe care o aveam in sertar
la gunoi, camuflata intr-o cutie de machiaj. Nu mai pot sa trag o
perioada...lunga de timp.
-
Te-am
sunat...imi zice, de parca ar vedea o fantoma.
Ma uit la el si tot ce-mi trece prin cap este ca...el teoretic e tot ce
mi-a mai ramas, ca ruda, dar de fapt...Mario a fost mereu “fratele” pe care am
avut nevoie sa ma bazez.
‘cause in the end, we
realize that we are always alone.
Today. Now. Tomorrow. Forever.
Ha...
Trec pe langa el, in timp ce ies din birou, si-i zic, fara sa pot sa ma uit
in ochii lui:
-
Nu
stiu ce sa-ti spun.
Si plec...Michael s-a intors din mica lui excursie si se pare ca are nevoie
de mine, pentru o misiune.
[...]
Ne intalnim la Cazino, in unul dintre separeuri. Suntem doar noi doi,
intr-o lumina diurna. Ma strange de mana si ma trage spre masa, unde intinde o hartie
de aproximativ 2 m pe 2 m, plina de cifre.
He puts me in a trance...
O hartie plina de cifre, aproximativ 250-400 estimam. Cifre, litere, care sunt
niste coduri pe care Michael vrea sa le retin ca sa arda foaia.
-
O sa
am nevoie de ele mai incolo, imi spune si pleaca. Vezi sa le memorezi si cu
spatierea dintre randuri, unele le voi folosi in anumite circumstante.
Ma face sa rad...dupa ce o sa termin o sa-i pot reda cu o acuratete
perfecta tot ceea ce am vazut...
-
4
ore, ii spun.
Michael da satisfacut din cap si pleaca.
Iar eu raman cu cifrele acolo, incepand sa le memorez, blocand orice alt
gand, pentru a putea sa mai adaug “o imagine” in “cutia” mintii...
- To be continued
Photo taken from:
