HB-Halucinaţie Bucureşteană-Cartea 5- Part 2

A story written by D. and the Devil.

Motto:

“We still have time. More or less...it can be.”

“Billie Frechette: They're looking at me because they're not used to having a girl in their restaurant in a $3 dress.

John Dillinger: Listen, doll. That's 'cause they're all about where people come from. The only thing that's important is where someone's going.

Billie Frechette: [smiles] Where are you going?

John Dillinger: Anywhere I want. “ (Public Enemies)

D.’s part:

Conduce de peste jumatate de ora de zici ca mergem la dracu’ sa ne ie-ie…suntem pe Bulevardul Unirii, aproape de Lipscani. Il intreb unde mergem. Nu vrea sa-mi zica. Il intreb iar. Stie ca am o problema cu oamenii care fac arogante ieftine. Ii spun scopul intrebarii...acela ca ma intereseaza outfit-ul pentru locul unde mergem...daca este potrivit.

Imi spune ca da. Eu insist. La urma urmei, ce naiba stie Diavolul despre moda? Poarta acelasi costum, pardon tuxedo negru, de un an de zile, o piesa vestimentara care:

1. nu-i pune deloc in valoare corpul
2. este destul de demodat din punct de vedere al tendintelor actuale

Mi-ar spune la dracu’ cu moda, ca doar el este Diavolul si are moda lui...Totusi, nu ma intereseaza, pentru ca din punct de vedere fizic si nu psihic, zace in corpul unui om cu care odata am impartit patul...deci, dreptul la replica i-a disparut.

Trece de Stadioul National si vad ca o tine drept...mergem in Pantelimon?!  La prima intersectie intoarce si o ia inapoi pe alta strada...nu-l mai intreb nimic, o las moarta, imi scot cizmele, imi scot mes graffiti jeans si ma aplec sa caut ceva sub scaune. Niciodata nu pot sa ma urc in fata, in dreapta lui. As fi practic “sa main droit”...si dracu’ nu are decat doua maini stangi.

Ma intreaba ce cauta. Ii spun ca pantofii.

-         Pantofii?!imi spune, in timp ce vireaza brusc spre stanga, apoi spre dreapta.

“Da ma, pantofii, ai uitat, sunt femeie” imi vine sa-i spun, dar tac, pentru ca mai degraba i-as lauda abilitatile in ale condusului. Ziceam de cele doua maini stangi...

-     Da, pantofii mei bej Louis Vuitton pe care i-am cumparat cu cardul tau din Paris, ii spun sec, incepand sa ma incalt.

Da ochii peste cap, de zici ca suntem un cuplu autentic din zilele noastre, doar ca el nu stie cat de mult imi place mie sa disper un om...sau ma rog, ceea ce este el,  pe jumatate om.

Dupa vreo 10 minute parcheaza, in spate la Palatul Parlamentului. Stiam eu ca trebuie sa fie un eveniment important. Unul fancy, de care n-aveam chef...Gala Societatii Europene pentru Dezvoltare Economica.

Ma lasa sa intru prima, astfel incat daca ma impiedic, sa-mi fac intrarea bine.

-     Ce naiba cauta pantofii aia in masina mea?ma intreaba, tinandu-ma si la vorba in timp ce trec de controlul de securitate.

My friend...ce tot ai cu acei pantofi.

-         Imi place sa-mi ascund lucrurile in vietile oamenilor, ii spun si sper sa nu mai comenteze nimic.

Sa-i povestesc de portofelul lui in care mi-am ascuns un card...sau de parfumul meu din torpedou...sau de exemplarul taiat din Egipteanul din biroul lui unde am ascuns un cutit...total irelevant.

Il astept sa treaca de control, dar dupa ce trece de poarta de securitate, se aude un piuit. La naiba, sper sa nu fi avut ceva neadecvat cu el.  Doamnele incep sa-l controleze, el le zambeste si vorbeste frumos, doamnele zambesc si ele, de parca totul ar fi o neintelegere...

Ma uit la el si-i spun:

-         Trrrrranquillaaa....soptit, ironic.

Se uita la mine fara sa schiteze nimic, clasic din partea lui, desi ar putea sa se mai destinda putin...imi uraste sarcasmul si eu pe-al lui, eu vreau sa scap de el, el vrea sa scape de mine, dar macar sa facem cea mai buna comedie neagra impreuna, pentru care sa primim Oscarul.

Ma uit cum numai o poarta ne delimiteaza si ma gandesc...cum ar fi daca chiar l-ar opri ceva sa poata exista in viata mea? Dar visele se sfarsesc repede, pentru ca trece de control si mi se alatura.

-         Treci usor peste moartea unui prieten apropiat, imi spune calm.

My friend...a trecut demult perioada cand ma afectau vorbele. Doar stie ca prefer un adevar dureros in loc de o minciuna...Am felul meu prin care depasesc emotional peste anumite momente, poate cu niste pantofi, poate cu niste trrranchilizante...

Revenind la petrecere, nu stiu de ce suntem aici si ce ar trebui sa facem. Pana cand il vad pe un anumit “domn distins”, apropiindu-se de noi...un tip pe care l-am mai vazut in Londra, in ultima noapte de dragoste, intaia noapte de apoi a Ingerului, care nu stiu ce naiba facea acolo, ce naiba face aici, dar care mi-a atras atentia. Poate pentru ca arata bine sau poate pentru ca vreau sa ma distrez putin. A trecut o ora decat mi-am omorat unul dintre cei mai buni prieteni, ce poate sa se mai intample?

Se apropie de noi, simtindu-i parfumul... Davidoff Cool Water Man. Apa, aerul si fraierul…fraierul mizantrop. Asa si cu acest Michael. Michael. Ce nume...boem. Te duce cu gandul la Eminescu sau la Jackson.

Dupa stil, de capul lui nu sunt prea multe. Nu atat de multe...pretentii mari, ce sa facem. Prea multe fatade, prea putine cuvinte. Dovada vie a unui cimitir cu masti ambulante. La teatru cu el, pe scena cu Diavolul. Interpretare de urgenta din Goethe sau Bulgakov. Eu pot fi Margareta...mais je suis très fatiguée.

-         Buna seara! ne spune, afisand un zambet fals.  Am fost obligat sa-ti arat un zambet fals. #Cheloo

Diavolul da mana cu el, iar eu ii zambesc. Ar cam fi timpul sa ma distrez, sa vad de unde incepe si unde se termina caracterul lui...

1. Ma impedic si-l lovesc...tocurile LV pot fi atat de incomode uneori...vreau sa-l fac sa simta fizic ceva, sa-l trec prin prima stare...grija.

2. Michael ma prinde, iar eu ii spun “Multumesc”...in araba.

-         Shukran, ii spun, vazandu-i surprinderea.

3. Diavolul ma priveste urat, iar Michael afiseaza un zambet in coltul gurii...satisfactia.

4. Apoi intrebarea cheie:

-         Daca ai avea un pahar plin cu apa si unul gol, din care ai bea?

Ridica din spranceana, vazand ca este mirat. Doar un mic test, my friend...Reactiile ar putea fi multe, insa eu vreau sa vad ce-mi raspunde la primul instinct.

Primele cuvinte pe care ti le spune cineva nu le uiti niciodata..acelea vor fi asemanatoare ultimelor cuvinte pe care le vei auzi din partea respectivei persoane.

Vreau sa vad daca are gandire laterala, vreau sa vad daca se blocheaza, ramanand fara reactie, daca va da un raspuns pozitiv sau negativ, daca va ramane interesat sau nu, daca se va ataca sau nu.

-         Nu beau decat sampanie, imi raspunde,  miscand paharul de sampanie din mana lui, dupa cateva secunde de ezitare, de parca ar fi dat un search in registrul mintii, cautandu-si reactia pe care o exersase candva pentru a o folosi in astfel de situatii.

Am ras. Un raspuns destul de inteligent...nu la fel de inteligent ca intrebarea lui de dupa. In urma unei atestari psihologice, dupa scena tocmai interpretata de mine, urmeaza o intrebare ce poate avea doar un raspuns monosilabic. “Da” sau “Nu”. Intotdeauna, indiferent de ceea ce se va intreba, raspunsul este “Nu”. Provoaca nesiguranta.

-         Ati ajuns demult?

-         Nu, ii spun, aproape pana sa termine intrebarea.

Se uita la mine in continuare nestiind ce sa spuna, asa ca-i iau paharul din mana si plec sa ma pierd in multime...mai mult ca sigur nu este genul care sa vina dupa mine, iar eu chiar n-am chef sa asist la o discutie filosofica dintre el si Diavol...prefer alt gen de filosofii. Unele reci, seci si inspide. Fara Diavol sau alt fel de creaturi.

Devil’s Part:

Ma jur ca daca ma mai intreaba inca o data unde mergem o sa fac un ocol si o arunc in Dambovita...n-am inteles niciodata obsesia femeilor de a avea iluzia controlului. Stie ca o sa mergem acolo unde vreau eu, stie ca nu are nimic de-a face in privinta asta, stie ca nu-mi pasa de hainele pe care le poarta si cu toate acestea insista sa-mi provoace o stare de nervozitate pe motivul ca...?  

Mai nou se pare ca-si ascunde si lucrurile prin diverse locuri...daca as fi un credincios acum ar fi momentul in care m-as ruga pentru rabdare...trag aer in piept si-l las sa iasa usor...trece si asta...

Mai e putin pana la destinatie si o vad cum se uita la tinuta mea cu coada ochiului si stramba oarecum din nas...draga mea, adevarata clasa nu se demodeaza niciodata si nu am nesiguranta ta, asa ca nu simt vesnic nevoia de a-mi scoate partile anatomice in evidenta doar pentru a ma face observat...sunt curios totusi cum o sa-ti ascunzi pe viitor riduril...am auzit ca batranetea nu este tocmai  ingaduitoare cu femeile ca tine.

Odata ajunsi la destinatie ne indreptam spre intrare, dar nu inainte ca un scanner de control sa atraga ceva atentie nedorita asupra mea. Evident ca nu aveam sa vin inarmat cu altceva in afara de farmecul personal...din fericire domnisoarele care m-au perchezitionat au inteles ca nu au de ce sa se teama din partea mea, cel putin in acel moment, asa ca m-au lasat sa intru. Nici ca am intrat bine si am vazut in fata ochilor sursa exploziei de atentie asupra mea...Michael.

Am tacut si l-am lasat sa-si faca micul joc cu papusa blonda, sarmantul si boemul meu frate ce simte nevoia sa iasa in fata drept perfectiunea intruchipata...tembel arogant...isi face frumosul jocul de cuvinte, dar din cate observ papusa nu are chef sa se joace asa ca-l lasa cu buza umflata.

-    Deosebita fata ti-ai ales de data asta...o spune atat de ranit de parca ar putea sa obtina vreo urma de simpatie din partea mea.
-    Am criterii foarte stricte in ceea ce priveste oamenii cu care ma asociez. Sa nu se lase dusi cu vorba de cei ca tine se afla in capul listei, ii spun zambind sub forma de gluma.
-     Nu credeam ca o sa raspunzi invitatiei...sunt surprins ca ai venit
-     Poate ca nu aveam lucruri mai bune de facut...sunt surprins ca m-ai invitat, aveam impresia ca ai destui fani carora sa le tii discursuri interminabile pe teme plictisitoare.
-     Mereu un cinic...de data asta tematica este diferita si discursurile nu le voi tine eu...sunt mai multi cei care vor vorbi, tu inclusiv daca ai aceasta placere. Politetea falsa ma face sa-mi doresc sa-l sugrum...
-   As prefera un loc in spate, cat mai intunecat si daca se poate sa nu fiu bagat in seama atunci ar fi cu adevarat perfect...am venit doar sa ascult ce ai de zis, nu sa-mi si dau cu parerea.
-  Cum doresti, musafirul nostru, stapanul nostru. Iar zambeste si iar vorbeste de parca nu l-as cunoaste...cata rabdare pot sa am...

Ne indreptam spre sala galei unde totul este amenajat in cel mai mic detaliu...mese rotunde pline cu cristale si lumanari, aranjamente florale peste tot, candelabre uriase care atarna si desigur oameni care mai de care mai bine imbracati si mai cu nasul pe sus...cat de ironic ca ne aflam la Gala Societatii Europene Pentru Dezvoltare Economica, aici unde se vehiculeaza fabulatii conform carora oamenii sunt cei care au de castigat...locuri de munca, dezvoltare de durata, crestere economica si bunastare sunt cuvintele la ordinea zilei aici. De fapt, realitatea este ca din cei peste 400 de oameni prezenti aici, doar 12 detin factorul de decizie asupra asa-zisei “bunastari” si chiar ei nu au absolut niciun interes in a ajuta sau a crea ceva. Nu...ei nu-si doresc nimic altceva decat sa-si umple propriile buzunare indiferent de cost. Din pacate din cei 12 doar jumatate imi apartin, restul sunt oarecum in afara razei mele de influenta...cu indeajuns de mult capital se pare ca poti scapa pana si de Dracu'...cel putin temporar.

Ma uit la ei din capatul incaperii, scarbit ce-i drept si dau sa ma indrept spre D. care se afla deja la o masa discutand cu niste personaje sterse. Nu apuc sa plec si Michael ma apuca usor de brat uitandu-se la mine si-mi spune:

-    Realizez ca nu-ti place sa iesi in lume prea des, dar si atunci cand o faci poate ca ar trebui sa alegi o tinuta care sa apartina de secolul acesta. Oare toti aveti obsesia asta !?
-  Realizez ca esti un copil razgaiat obisnuit sa spuna ce vrea, dar cum ti-ar placea sa te las fara zambetul acela sarmant de fata cu toti invitatii tai?
-   Nu trebuie sa te superi, doar incerc sa te ajut...stii tu, sa nu starnesti prea multe controverse in lumea modei. Pot sa-ti recomand un croitor.
-    Pot sa-ti recomand un medic daca mai continui cu acest subiect ...
-   Mereu ma faci sa rad; Te astept in birou fara insotitoare. Avem lucruri mai putin amuzante de discutat...

Tonul lui jovial mereu m-a nelinistit...oricat de cretin si de arogant ar fi, este un jucator mare pe tabla si nu trebuie subestimat niciodata...

Ma duc la D. la masa si-i spun sa ma astepte acolo si sa gaseasca ceva cu care sa se amuze. Nu e frumos sa lasi o domnisoara sa astepte, dar cateodata nu ai incotro...sunt lucruri in lumea asta cu mult mai importante decat femeile...Nu comenteaza mai mult decat de obicei si ramane la masa...macar nu o face iar pe rebela...eu in schimb simt ca fierb sa ma aflu intr-o situatie de genul in care toti jucatorii sunt adunati sub acelasi acoperis...

Biroul securizat a lui Michael este mai degraba o camera de conferinte cu o masa ovala in mijlocul ei...12 stau deja la masa si, asa cum ma asteptam, Michael se afla intr-un capat al mesei si eu in cel opus...subtil, n-am ce spune.

In afara de mine si de el nu-i cunosc personal decat pe putini de la masa, dar pe toti ii stiu dupa reputatie...magnati ai petrolului, capi ai unor organizatii secrete cu afaceri peste tot in lume, cateva personaje mai speciale cu care am avut de-a face de-a lungul timpului.

Dintre toti pe unul singur nu-l cunosc si nu am auzit nimic despre el...un tip inalt, blondin, bine inchegat cu o tunsoare clasica si un costum negru simplu ce se afla in partea dreapta a mesei langa Michael...o pozitie buna.

Intalnirea a inceput printr-un discurs interminabil al bunului meu fratior despre putere, responsabilitate si sincer nu mai stiu ce intrucat eram prea concentrat sa numar placile din mozaicul de pe jos...discursul s-a terminat cand am ajuns la 532 de bucati...nu-i rau, ultima data cred ca un paianjen si-a tesut integral panza pana cand ei au tacut.

A urmat prin expunerea de catre fiecare invitat a domeniului sau de activitate...cativa detineau peste 80% din rezervele petrolifere din lume, altii detineau majoritatea resurselor de metale pretioase si rare de subsol prin intermediul corporatiilor lor, sa nu mai vorbesc de cei doi care detineau impreuna companiile farmaceutice ce valorau la bursa enorm de mult. Am asteptat cu nerabdare sa se ajunga cu prezentarea la invitatul misterios...se pare ca tanarul detine o mare parte din industria grea la nivel mondial. Mai mult decat atat l-a eliminat pe batranul ce detinea exploatarea lemnului si i-a preluat afacerile. Nu-i rau tinand cont ca pare a avea undeva la 26 de ani...

Cand s-a ajuns cu randul la mine am dat pas fiindca toata lumea de acolo stie cine sunt si ce detin...discutiile apoi au continuat cu planurile fiecaruia de extindere pe teritorii ce nu erau inca acoperite...greu de crezut pentru multi ca doar 12 oameni pot detine atat de mult din puterea economica a lumii, dar realitatea este una cruda...Dupa ce si-au dezvaluit interesele si s-a cazut de comun acord pe ariile de impartire ordinea de zi a trecut la teritoriile disputate de mai multi...aici a inceput, ca intotdeauna scandalul...

Unii urlau amenintari, altii se ridicasera de la masa trantind in jurul lor, singurii 3 calmi de la masa fiind eu cu Michael si cu tanarul misterios ce s-a prezentat sub numele de Gershem. Inainte sa am ocazia sa ma ridic si sa fac ordine intre copiii ce se certau pe pungile cu bomboane, Gershem a batut cu pumnul in masa si i-a calmat instantaneu...

-         Domnilor, va aflati aici pentru a da dovada de seriozitate si de ratiune, lucruri de care va vad incapabili. In acest caz nu am nimic altceva de facut decat sa va declar inapti pentru asumarea responsabilitatilor pe care le disputati si astfel sa le preiau eu.

Toata ura era acum directionata inspre el...

-  In cazul in care aveti ceva de obiectat cu privire la asta va sfatuiesc sa consultati modul meu de a face afaceri.
-   Cine te crezi sa faci tu legea aici? a urlat intr-o engleza-musulmana unul din barosanii industriei petroliere, dar nu a apucat sa auda un raspuns fiindca de indata ce a inchis gura tanarul Gershem l-a injunghiat in gat un un ciob de pahar pe care l-a spart in mana sa.

Un altul a tipat revoltat ca nu este posibil asa ceva uitandu-se spre Michael care statea calm si zambea, dar nici acela nu a apucat sa-si duca ideea la capat inainte sa primeasca, pe buna masura, o penita ascutita de stilou, impreuna cu restul instrumentului in artera jugulara.

Brusc sala s-a calmat si toti indignatii au luat loc, facand liniste pentru ca tanarul sa-si impartaseasca punctul de vedere...

-  Acum datorita demisiei timpurii a colegilor dumneavoastra ramane de datoria mea sa preiau si aceste teritorii. In cazul in care exista obiectii sunt dispus sa le tratez acum...

In mod evident nu au existat obiectii din partea lor...desi ma tenta sa ma ridic si sa-i stric putin atmosfera, m-am gandit ca totusi isi merita momentul...

-    Va multumesc pentru cooperare si astept cu nerabdare urmatoarea noastra intalnire, a spus pe un ton cald si prietenos de data aceasta, de parca nu ar fi omorat intr-un mod fantastic 2 dintre cei mai puternici oameni din lume cu un pahar si un stilou...cine naiba este pustiul asta...

Toti s-au grabit sa iasa, numai eu si cu Michael si desigur, protejatul sau am ramas...

-         Interesant aghiotant Michael...ma faci sa ma simt depasit...

-         Nu e companionul meu, este partenerul meu de afaceri. Nu v-am facut cunostinta...

-         Nici nu este necesar, i-a luat-o inainte Gershem, stiu exact cine esti si care sunt capacitatile tale. Sunt oarecum impresionat, desi ma asteptam sa fii ceva mai....mare. Cred ca se asteapta sa ma sperii de el sau ceva de genul...

-         Incantat de asemenea...spune-mi, de unde ai venit si cum ai aparut aici asa de repede? Nu-mi amintesc sa fi auzit pana acum de tine...

-         Inseamna ca reputatia ta e in mare parte o exagerare daca nu ai auzit pana acum de mine...nu este o problema, o sa auzi de acum incolo. Poate mai multe decat ti-ai dori...

Nu mai apuc sa spun nimic fiindca intervine Michael cu discursurile lui reconciliante...inca jumatate de ora de vorbarie la care nu sunt dispus sa raman...

-         Eu va urez o seara placuta domnilor. Felicitari pentru achizitii, sper sa fii in stare sa te tii de ele...

-         Multumesc, nu vad cine ar fi in stare sa mi le ia...

-         Michael, superba intalnire, adu-mi aminte sa spun pas la urmatoarea...

Nu il las sa raspunda, doar plec...se pare ca am mai multe afaceri de incheiat decat mi-am imaginat...

D.s part:

“I don’t play the odds, I play the man”…iluzia controlului? De unde le scoate…Nervi? Dar am facut ceva?! 

Ma sustrag destul de repede de la petrecere... Nu am avut timp nici macar sa diger moartea lui Dan, este un sentiment lasat pe pauza, caruia ii voi da play cand ma voi intalni cu Mario...

Iau un taxi si-i spun sa ma lase acasa. As fi vrut sa-i iau masina, dar n-am chef de alta remarca sarcastica de-a lui...ce atata victimizare. 

Ah…... j’ai préféré partir et m’isoler....unde e Max. Max, Max, Max…in fapt, da-l naiba si pe el, sta bine acolo intr-un cosciug. Sau halucinand ca o fantoma pe strazile din Bucuresti. 

...

Ma trezesc brusc la 7 a.m., dintr-un cosmar...l-am visat pe Max...”sunt vise-n care”....

Dar nu pot risca sa ma gandesc acum la un mort...acum cand Diavolul se poate juca cu mintea mea. Asa ca merg in bucatarie, imi aprind o tigare, bea un pahar de suc de portocale si chiar cand vreau sa citesc ziarele, ma suna un fost prieten de-al lui Max din S.R.I...coincidente, coincidente.

-         Da,  ii spun, gandindu-ma cum ar fi fost sa ma trezeasca din somn la 7 dimineata...i-as fi spus ca este pocnit cu toata sinceritatea.

Ma roaga sa vin pana la sectie...ca au arestat nu stiu ce criminal, de origine araba, care nu vrea sa vorbeasca. Crede ca eu i-as putea ajuta. My friend...ai zis-o pe asta. Din mai  multe puncte de vedere...Il intreb de ce eu. Translatori exista, sunt chiar o gramada...mai ales pe limba araba. Imi spune ca are nevoie de cineva inteligent, pentru ca detinutul a ridicat niste pretentii. Nu gasesti in ziua de astazi multi translatori care pe langa limba araba sa cunoasca si limba franceza, sa fi citit Mein Kampf al lui Hitler si sa fi facut filme documentare despre ideologia lui Marx. Asa si?

Ii spun ca o sa vin, asa ca incep sa ma imbrac. Rochie neagra, lunga, par desprins, fara machiaj, doar un ruj rosu si tocurile LV. Intre timp, telefonul suna...Cristi, care ma linisteste (se presupune ca ar trebui sa fiu agitata) despre incidentul de aseara, care a avut grija sa nu fie deloc mediatizat, Mario care ma asigura ca este bine si ca incearca sa se ocupe singur de Casa Placerilor cat imi termin eu treaba...thank you guys.

Chiar inainte sa parchez masina la destinatie, ma gandesc insa, daca nu este totul doar o cursa, astfel incat sa ma aresteze pentru omor...dar apoi ma gandesc ca daca Diavolul ar vrea sa scape de mine, ar face-o singur, cu mana lui...cea dreapta, in acest caz.

Intru in cladire si-mi trec toti mortii mei prin fata ochilor...unul nu are nici macar 48 de ore de cand s-a dus. Pauza publicitara: imi amintesc de Florin Calinescu si de gluma lui... “De ce spune toata lumea mortii-masii? Ce, o mama n-are morti?” 

Care ar fi sansele sa nu fiu prinsa? Il vad pe prietenul meu din S.R.I. apropiindu-se si ducandu-ma intr-o sala unde fac cunostinta cu procurorul, cu anchetatorii, cu naiba stie cine mai era acolo, pentru ca nu am retinut nici macar un nume. Imi spun ca tipul nu vrea sa vorbeasca si ca ei au nevoie neaparat de o confesiune. Injura, injur si eu spunandu-le sa-mi lase mana libera. Rad, ma iau la misto. Le cer o ora si le garantez ca obtin confesiunea, dar trebuie sa ma lase singura cu arabul. Procurorul nu este de acord. Le spun ca daca nu-mi iese, le vand restaurantul meu. Rad, ma iau la misto iar. Imi zic sa le-o dau in scris. Prietenul meu de la SRI insista ca eu sa vorbesc cu arabul. Ceilalti spun ca nu am nicio sansa. Asta care ma stie ma ia de mana si ma conduce spre sala de interogatoriu. Il rog sa ma lase sa merg pana la masina, de unde iau un pachet de tigari si o sticla de gin pe care trebuia sa o duc la restaurant. Ma intorc la sectie, unde ma fluiera toti nebunii politisti, de jandarimi, ii injur, adoptand un limbaj pe care nu-l folosesc in mod obisnuit, dar care este necesar.

Inainte sa intru sa vorbesc cu arabul, ma intreb daca nu o sa ajung violata...Nu prea sunt sigura de ceea ce fac, dar ca de obicei risc. Langa usa salii, stau procurorul si niste jandarmi. Imi spun sa strig daca patesc ceva...hmm, halal intimitate.

Intru, iar arabul nu ma priveste. Se uita in gol, fix, fara sa schiteze nici macar un gest. Cred ca are in jur de 40 de ani...par negru, ochii negri, imbracat cu o tunica alba...arab autentic. Ma asez la masa, punandu-i in fata sticla de gin si pachetul de tigari. Nu se uita spre ele deloc, asa ca-i vorbesc.

-         Este tot ceea ce am putut sa fac, ii spun in romana, pentru ca stiu ca o intelege.

Nu spune nimic, asa ca scot o coala de hartie si un pix din geanta si-i scriu:

“I don’t trust them. They can hear us. I know you killed your partner. You have to confess. Otherwise, you will suffer more. Je suis desole… If you want to tell me something that you don’t want they to hear, write here. We have time only an hour. Marhaban…”

Ii pun foaia sub fata ochilor. Coboara privirea, dar inca nu ma priveste. Citeste ce-i scriu, apoi ma priveste. Aproape ca ar vrea sa ma stranga de gat, dar eu il rog pe araba sa serveasca masa, spunandu-i ca... este pentru el. Din partea mea. (بالنسبة لك. وبالنسبة لي.)

Scoate din pachet o tigara, iar apoi il ajut cu sticla de gin, deoarece este legat cu catuse. Imi aprind si eu o tigara. Dupa cateva minute de tacere, dupa ce-si savureaza tigarea si vinul, ia hartia si-mi scrie tot in engleza: “Ai citit Mein Kampf? Sau Marx?”

Intorc foaia, scriindu-i: “Mereu există trei grupuri: luptătorii, indiferenţii şi trădătorii.” (Hitler)

Citeste, ma priveste, iar apoi incepem sa avem o discutie despre cartea lui, viata lui si teoriile lui: despre „nascocirile presei evreiesti”, despre ideologia „un sange – un stat”, despre tezele referitoare la cautarea suportului electoral al miscarii national-socialiste in randul tinerilor, despre Eva si despre cele doua confesiuni ajutoare pretioase pentru conservarea poporului german. Ma intreaba si de Marx, ii spun cate ceva despre analiza marxista a capitalismului, dar ii arat ceasul, spunandu-i ca nu mai avem multe minute la dispozitie. Iar eu am nevoie de o confesiune...

Vorbim incet in araba, astfel incat ceilalti sa nu ne poata auzi sau intelege:

-         Tradatorii...am fost tradat. Iar cine ma tradeaza pe mine, moare.

Iau foaia si-i scriu: “Am omorat si eu...asa ca putem avea discutia aceasta ca de la un criminal la alt criminal.”

Citeste, analizandu-ma apoi.

-         Se vede, imi spune cu voce tare, in araba. Se vede in ochii tai...

Rad. El nu zambeste. Ii scriu iar: “De ce nu vrei sa vorbesti cu ei?”. Imi vorbeste iar in araba:

-         Tu ai vorbi?

Rad. Scriu iar: “Recunoaste fapta. Iti va fi mai usor. Iti voi trimite eu cel mai bun avocat. Iti garantez asta.”Ia foaia si-mi scrie. “Te vad in stare sa faci acest lucru...daca recunoasteam, nu mai venea o femeie ca tine sa incerce sa scoata o confesiune de la mine.” Citesc si raspund. “Nu aveai de unde sa stiu ca o sa vin eu. Ai grija cu mine, nu sunt atat de draguta pe cat par. Mi-am omorat iubirea vietii mele acum aproape un an”

Citeste si ma intreaba:

-         De ce?

Ii scriu: “Nu-i ajungeam...doar eu. Asa ca l-am omorat. Acum este conectat cu mine pe vecie.” Imi scrie: “Cum il chema?” Ii raspund: “Max”.

Ma priveste si-mi raspunde tot in araba:

-         Atunci ma intelegi. Nu l-am omorat pe partenerul meu pentru ca mi-a facut placere, l-am omorat pentru ca am vrut sa-i dau o lectie...sa invete ceva de la mine si sa inteleaga ceea ce are de invatat in viata urmatoare. Eram ca fratii, stii... Fil-imteHaan yokram il-mar' aw yohaan. At the time of a test, a person rises or falls…iar el a ales sa cada. A vrut mai mult. A vrut si partea mea. I-am spus sa se gandeasca bine. Dar nu a gandit. Banii...puterea..l-au orbit...puscaria? Ha, puscaria nu ma sperie pe mine...o sa o duc destul de bine in urmatorii ani.

Imi intinde sticla de gin sa servesc, dar il refuz.

-         Insist. Tu tratezi oamenii cu respect. Ai venit aici si m-ai tratat cu respect. Asa cum niciunul din aceasta sectie prapadita nu ar fi facut-o.

Beau, ca sa nu-l supar. Apoi ii scriu pe foaie: “O sa recunosti fapta? Mi-am garantat restaurantul pentru tine” Se uita la mine si zambeste. Apoi imi scrie: “Tu ai fi recunoscut-o?” Ii dau din cap in semn ca “nu”, iar apoi ii scriu: “Nu o sa ma prinda...lucrez cu cineva care are mult mai multa putere decat au ei.” Imi raspunde in scris: “Cu cine?”

Imi scot portofelul din geanta si-i arat poza cu mine si Alex din Casablanca...noroc ca am o poza, altfel nu stiu cum puteam sa-i explic....Arabul se uita la poza, dar nu spune nimic.

Incep sa-i vorbesc in araba:

-         Acum cateva zile, am fost la o gala, unde o cunostinta a unui prieten mi-a spus ca dupa ce i-a trecut moartea prin fata ochilor, a avut de ales intre doua lucruri: sa urasca sau sa iubeasca. El a ales sa iubeasca. Mi-a trecut si mie moartea prin fata ochilor, dar stii cum este...nimeni nu-ti mai poate da inapoi linistea aceea. Iubirea aceea...nimeni, orice ar face. Ori Max, ori nimeni... You know... 

Arabul zambeste, iar eu continui sa vorbesc.

-         Toti ceilalti parca trec pe langa mine...ii vad cum se uita, ii vad cum se intreaba, ii vad ce viseaza.  Cand era el acolo...aveam suflet. Nu-l puneam pe tava doar in fata lui, ci si in fata celorlalti...Te intrebi ce am ales? Am ales sa urasc...dar nu regret nici macar o secunda. Sa-ti spun un secret...tot ce este iubire este si ura. Dar tot ce este ura, nu este si iubire. Mie nu-mi place sa sterg pe jos cu oamenii...imi place sa vad cum ei singuri ajung sa stearga pe jos cu ei.

Arabul ma priveste, zambind, raspunzand tot in araba:

- Vorbe grele spui...nu suporti nici tu tradarea.

- Nu...nu o suport...asa cum nu suport nici provocarile. Nimeni care m-a provocat nu a sfarsit bine...pentru ca intotdeauna s-a intors roata si ei au ajuns la mana mea...

Arabul isi aprinde o tigare, analizandu-ma:

- Esti o femeie cu multe calitati, chiar daca ai ucis. Ura te face pe tine puternica. Dar tine minte...Cine ucide, gandeste. Cine ucide, simte puterea...o creeaza din nimic cu mana sa, dar apoi o pierde, aruncand-o. Ai grija sa nu-ti cureti niciodata astfel mainile.

- Stii care e secretul? ii spun, zambind. Sa te joci cu mintea omului pana innebuneste...innebuneste oricum, chiar daca tu faci sau nu ceva. Gandul...gandul este criminal.

Arabul rade si bea din sticla.

-         Nu, nu este gandul...ci atitudinea. Persoana, tu...ochii. Inspiri frica. Tii distanta...chiar poti sa faci oamenii sa-si piarda mintile. Nu din cauza ta...ci din cauza lor...prin tine isi vad traumele, le resimt. Asta faci tu cu ei. Nu-i lasi sa se minta pe ei insisi...sau sa se ascunda de ei. Asa ii dai peste cap...iar unii fug, altii stau, dar in final...nimeni nu-ti poate face fata cu adevarat.

Rad. Il privesc si-i scriu iar pe hartie. “Mai avem cateva minute. Ai ceva sa-mi spui ce nu vrei sa auda ei? Promite-mi ca o sa recunosti fapta.”Se uita la mine, ia foaia si-mi scrie: “Il cunosc pe tipul din poza ta....este un om foarte periculos. Sau ceea ce este el....”Citesc, ramanand surprinsa. Il stie pe Diavol?!!! Ia foaia si-mi scrie.

“ O sa recunosc fapta. Dar ai grija...La rascrucea lumilor veghea nu se tine din varful turnului, ci din opusul sau.”

Citesc, iar apoi il privesc. Ce naiba vrea sa-mi transmita? Ma ridic de la masa, ascund hartia si ies pe usa. Prietenul meu din SRI ma astepta pe hol vorbind cu procurorul. Trec pe langa ei, spunandu-le sec ca va recunoaste fapta si ies din sectie. Urc in masina.

Deci asa...asa sta treaba. Mesaje codificate despre Diavol. Codul DaVinci Bucurestean...Apoi pornesc motorul, plec spre studio. Am o intalnire cu departamentul de creatie.

...

Uite cum deja au trecut trei ore de cand vorbim de strategia de marketing...am cateva idei pentru noul proiect pe care-l vom pune in practica in viitorul apropiat. Cu siguranta, o sa va placa...

Nu inainte sa incheiem sedinta, primesc un telefon de la tipul din SRI. Imi spune ca arabul a murit in urma cu cateva minute...Raman consternata. A murit?! Cum, il intreb. Se pare ca impuscat de un politist...imi fuge gandul la Diavol si sunt sigura ca a fost implicat.

Sa-i spun ce cred, acum, Diavolului, despre adevarata clasa? Adevarata clasa nu se face, adevarata clasa pur si simplu exista. Te nasti cu ea, este parte din tine. Nu tine de haine, nu tine de cate persoane ai omorat, nu tine de vorbe. Tine de atitudine, comportament si educatie. Chiar asa...sa ajunga sa mituiasca un politist...? Parca nu mai preluam idei din filmele proaste date la televizor dupa ora 22...

Ii blochez apelurile pentru urmatoarele 24 de ore. N-am chef de vreo alta remarca...diabolica.

Il-gahl ni3ma. Ignorance is a blessing.

TO BE CONTINUED

Anexe:

“Tamally maak, we law hata ba eed any, fe alby hawa”= I'm always with you and even when you're far from me, your love is in my heart.



https://www.facebook.com/fotografiidecitit

HB-Halucinaţie Bucureşteană-Cartea 5- Part 1

This part was written by me and my friend, The Devil.

Motto:  

„Ai lasat sa se ofileasca tot ce era mai bun in tine. Sa fi fost mai atent, nu ti-ai fi tradat adevarata vocatie, aceea de tiran ori de sihastru”. (Emil Cioran)

 Devil’s Part:

Inter arma silent leges...”in timpul razboiului legile sunt mute”. Nu vorbim de un razboi autentic, doar de unul mut, pentru ca in loc de un diamant sclipitor m-am ales cu unul ce isi pierde in fiecare zi din stralucire...nu as fi crezut ca stresul si presiunea aveau sa o distraga pe D., sa o faca sa-si parda din umanitate atat de mult, desi pana la urma urmelor nu este decat un om...

A trecut aproape un an, unul pentru ea, parca niciunul pentru mine...Dupa ce mi-a acceptat propunerea, am inceput sa colaboram. La inceput nu am vrut, am trecut printr-o perioada dificila cu figurile ei, dar nu avea de ales...Incet incet, afacerile au inceput sa mearga. D. a reusit sa se ridice la nivelul asteptarilor mele, integrandu-se perfect in planurile mele, ba mai mult chiar a venit cu cateva idei proprii ce s-au dovedit eficiente... Artem non odit nisi ignarus. Iar ea nu a fost deloc ignoranta cu privire la arta...

Impreuna am preluat sub diferite identitati sau firme diverse corporaţii de interes, am falimentat altele, am organizat chiar activitati criminale din Bolivia pana in Varsovia. Sa va povestesc acum tot ce am facut, ar trebui sa mai scriem inca vreo trei carti extra de Halucinatie Boliviana sau Bulgareasca, care chiar nu si-ar avea rostul...Am trimis-o să fure obiecte unice si valoroase peste tot in lume si s-a descurcat admirabil un timp pana cand a inceput sa dea semne de oboseala. 

I-am aratat ce se intampla in spatele usilor inchise. Inchise pentru oamenii de rand, deschise pentru oamenii ca mine...adica un Diavol. Totusi, cred ca a inceput sa fie prea mult pentru ea...tot ce a trait inainte a fost o minciuna si toata lumea asa cum o stia s-a sfarsit. 

Simt ca minte de ceva timp, stiu ca ma minte, cautandu-si tot felul de activitati care sa o tina ocupata...nu ma face sa cred decat ca planuieste ceva sau ca a ajuns la concluzia ca micul nostru pact poate fi incalcat. O las sa minta in continuare, pentru ca i-am pregatit un test al increderii...ma tem ca in cazul in care il pica, micul meu diamant va ajunge doar o pulbere de carbune.

Acum insa, trebuie sa ma pregatesc de o nunta...nunta prietenului ei Dan, un amarat cu pretentii de afacerist pe care D. l-a scos din foame...sau mai bine zis, Alex, in corpul cui zac. Oamenii si legaturile lor cu trecutul...

Enervant pentru mine este ca trebuie sa merg eu in locul ei la biserica, sa las un ghiveci cu flori, deoarece ea are nu stiu ce treaba la studio...Amuzant pentru mine este ca trebuie sa-i las pe cei prezenti sa ma priveasca in ochi fara sa-l recunoasca pe Alex. La urma urmei, sunt Diavolul...pot face oamenii sa vada doar ce vreau eu. 

M-am gandit sa o ajut pe D. odata cu acest eveniment fericit sa treaca peste atitudinea ei rece, ostila pe care a adoptat-o fata de mine si fata de lume in general, aducand-o inapoi pe calea cea buna…actionez in scop caritabil.

Imbracat cu un costum negru, clasic, intru in biserica. De indata ce am intrat, atmosfera s-a racit putin ca sa imi faca sederea ceva mai placuta si vad cu coada ochiului o batrana care s-a incruntat spre mine…maica, degeaba te ascunzi in biserica dupa cate o viata de pacat… 

Ceremonia incepuse deja si am zambit in momentul in care preotul i-a intreabat ritualistic daca se leapada de Diavol. De Satana... Normal ca au declarat tare si raspicat ca se leapada de el…nu stiu cum functioneaza acest proces, dar din cate vad n-am izbucnit inca in flacari si nici n-am simtit vreo compulsie de a pleca din biserica. Probabil ar trebui sa-i spuna cineva preotului ca este  invechit textul sau ca nu citeste corect.... intelepciunea veacurilor si cunostintele acumulate de omenire din sfera spirituala sunt reduse la niste vorbe goale spuse intr-o incapere mare si rece de catre un batran firav. Caricatura ce a fost menita pentru viitorul omenirii se petrece peste tot acum in jurul meu…ca dintotdeauna pedeapsa mea este vesnica si ironica…

Ma uit la Dan si nu observ decat un amarat de escroc ce se vede pe culmile puterii, iar sotia lui Elena, nu este decat o grecoaica autentica, o “dama cu moravuri foarte usoare” ce a vazut in Dan o tinta perfecta. Cu adevarat un cuplu perfect al erei in care traiesc… Odata ce s-a incheiat slujba am disparut inapoi in biroul meu, acum mutat in Bucuresti.  Am lucruri mult mai importante de facut...

Seara cu petrecerea la restaurant nu a intarziat sa vina si imbracat cu un tuxedo-negru si o camasa neagra ma indrept spre localul unde se tine petrecerea, chiar restaurantul pe care eu i l-am facut cadou lui D., acum ceva timp...

Ma prezint neacompaniat, asteptand sa ma intalnesc cu ea acolo…am intentionat sa plecam impreuna, dar inca era retinuta la studio…de parca ma poate minti atat de usor. I-am acceptat totusi minciuna si am mers singur…amuzandu-ma de taximetristul care ma intreba care mai este treaba pe Dorobanti. M-a si gasit...

Cand ajung in holul de receptie, managerul ma intampina cu un pahar de sampanie, salutandu-ma respectuos. Ii zambesc, spunandu-i ca evenimentul trebuie sa iasa perfect. Dupa ce ma asigura ca nu va fi nicio problema, o vad pe D. imbracata intr-o tinuta tipic ei, care ii scote in evidenta toate formele fizice, dar si o parte din caracterul ei oarecum vulgar. Trebuie sa recunosc ca imi place ce vad…

D.’s part:

Buna seara si bine am ajuns...ii spun lui Mario, care ma intampina la intrare. Masaae al khair…ii spunem unui client de-al nostru arab, care trece pe langa noi. Intru in salonul principal, direct la etaj, dorind sa observ nunta de la un nivel...unul inalt. Trec pe langa Diavol, de parca as trece pe langa un cimitir. Aluzie kafkiana. 

Mario ma serveste cu un pahar de whisky, pe care il tin doar de aparenta. Imi admira outfit-ul ales, o rochie neagra lunga Vera Wang, taiata pe jumatate de la mijloc in jos, combinata cu colanti model graffiti Jean Paul Gauthier si cizmele negre fara toc din piele Prada. Parul e lasat doar pe o parte, ridicat si ciufulit, iar la gat port un lant cu safir, furat acum cateva luni de prin Sierra Leone. Unii ar numi tinuta vulgara, neadecvata, eu o consider a fi una excentrica, care ma defineste.

Dan se apropie de noi, zambind:

-    Fatooo, nu ti-a fost niciodata frica sa traiesti cu adevarat! imi spune, imbratisandu-ma.
 

Rad, stiind ca atat el cat si Mario imi stiu parerea mea despre casatorie...dau noroc cu ei, privindu-i. Le vad agonia mascata pe care o resimt, pentru ca nu au curajul sa faca ceea ce simt cu adevarat. Nu l-au avut niciodata, dar nici nu o sa-l aiba vreodata. 

De-a lungul timpului, am vazut aceasta traire in ochii atator oamenii, incat m-am plictisit. M-a plictisit sa ma admire pentru curajul meu de a-mi trai viata, de a face mereu ce simt, nu ceea ce trebuie, iar in acelasi timp ii vad cum se intreaba oare de ce ei nu reusesc. Frica...nu degeaba afirma Platon ca natura sufletului este data de spirit si nu de trup.

Urasc nuntile. Nu-mi inspira nimic aparte. Nu am nimic impotriva oamenilor care sa casatoresc, consider ca fiecare este liber sa faca ceea ce-si doreste, personal insa le vad inutile si fara rost. In ziua de astazi, institutia casatoriei a devenit un fel de brand, un brand care se poarta si este necesar sa-l ai. Sa spui ca esti casatorit, ca nu esti singur, ca ai pe cineva.

Oamenii se casatoresc din diverse motive, dar printre cele mai intalnite sunt frica, frica si iar frica. Frica de a nu ramane singuri, frica de a nu parea altfel in ochii rudelor, a prietenilor sau a societatii, frica de a nu indeplini o regula nescrisa. Ei chiar cred ca un act chiar are puterea de a schimba ceva...Nu dragilor, un act poate doar complica o legatura dintre doua persoane. Un act doar ii va schimba pe cei doi implicati, oferindu-le atatea drepturi unuia asupra celuilalt, doar printr-o simpla semnatura...care va aduce atat bucurii, cat si probleme. Iar cand vor aparea conflictele in cuplu si infranarea libertatii...lumea se va intreba de ce avocatii specializati in divorturi castiga atat de mult. 

E foarte greu ca oamenii sa inteleaga ca pot iubi fara act. E foarte greu ca oamenii sa inteleaga ca pot fi fideli si fara act. Diferenta intervine insa intr-o singura situatie: unii oameni pot iubi fara act, dar unii nu pot iubi decat cu act...

Lasand filosfia deoparte si revenind la nunta, il vad pe Pierre, prietenul meu foarte bun francez de 29 de ani, venit in Romania de la 11 ani, cu care am colaborat de atatea ori la studio. Avem noi o gluma... Eu ii spun: “Bonjour”, el imi spune: “Buna seara”, iar apoi ii fac placerea sa-mi auda R-ul acela frantuzit, pe care il adora.

Ii transmit ironic...“Je ne parlais pas Frrrancais” si rad. Apoi, il vad pe Diavol apropiindu-se.

Devil’s part: 

De indata ce ma vede, Dan isi schimba oarecum privirea si se uita direct la mine, nedumerit.

-   Na pethaneis se vasanes , ii spun cu un accent usor grecesc. Ii zambesc si ma uit direct in ochii lui…habar nu are cu cine vorbeste.
 

Dan o priveste pe D. , dar ea-i zambeste si-i spune ca prietenul ei grec numai ce i-a urat “casa de piatra”. Desigur, eu numai ce l-am anuntat ca va muri in chinuri....Dan imi zambeste, strange mana cu mine:

-         Multumim din suflet! Nu cred ca ne-am cunoscut desi semeni foarte bine cu un bun prieten al meu care din pacate nu se mai afla printre noi. Eu sunt Dan, iar tu trebuie sa fii...

 Ii zambesc si ma uit direct in ochii lui…habar nu are cu cine vorbeste.

 -         Drakopoulos Typhon , partenerul lui D., atat in afaceri cat si in afara lor...Am ras cu totii desi doi  dintre noi am facut-o fals, dar convingator. Desigur, condoleantele mele pentru prietenul tau... 
-         A trecut mult timp de atunci, spune, uitandu-se spre D., care nu arata niciun fel de reactie. 
-         Cu prietenii lui rugandu-se pentru el, se afla cu siguranta undeva mai bine. Intr-o eternitate in intuneric consumat de flacarile iadului pentru dezlantuirea Diavolului  asupra lumii. Nu degeaba detaliile sunt picanteriile vietii…

Momentul devine si mai interesant, dama lui apropiindu-se. Ma gandesc daca sa-i urez si ei ceva, insa mi-o ia D. inainte.

-        Elena, efxome na sinennoithite me mia matia gia olokliri ti zoi sas. O filos mou to ipe me ligotera logia apo mena, ii spune, facand-o sa zambeasca si sa ne multumeasca ca am venit.
 

Nu inteleg ce-i spune, dar nici nu ma intereseaza, asa ca o trag pe D. intr-un loc mai retras, sa pot sa discut cu ea. Este timpul pentru o demonstratie...

D.’s part: 

Singurele demonstratii pe care le-am facut vreodata au fost la matematica, cu privire la anumite teoreme. Diavolul ma trage de mana, ducandu-ma pe terasa restaurantului, inchizand usile, astfel incat sa nu ne deranjeze nimeni, decat Fergie care se aude in difuzoare cu acel little party that never killed nobody...si vantul care bate destul de puternic. 

Datorita sistemului de iluminare bun, observ ca nu este tocmai curat si incep sa-mi dau seama cum atatea afaceri incep sa afecteze la randul lor alte afaceri. Se pare ca eu si managerul vom avea o discutie. Nu suport mizeria. Mizeriile in general...de orice tip.

Diavolul ma priveste, asteptand parca sa spun ceva.

-         Cat de mult tii la prietenul tau?ma intreaba.

As vrea sa fiu ironica, sa-i spun ca tin “aproape la fel de mult cat tin si la tine...”, dar stiu cat imi uraste sarcasmul si chiar nu mi-as dori ca intr-o zi sa-l ia in serios. Dar stie el mai bine, ca din 3 cuvinte pe care i le spun, 4 sunt minciuni...

 -         De ce? il intreb sec. 
-         Fiindca vreau sa iei fiola aceasta si sa i-o pui lui Dan in pahar pentru cand va tine toastul mirelui, imi spune, punandu-mi o fiola cu lichid in mana. 
-         De ce? il intreb, dar nu la fel de sec. 
-         Fiindca nu mai am incredere in tine, iar pentru propriile greseli intotdeauna o sa platesti. Vreau sa vad daca esti in stare sa absolvi un curs mai avansat. 

Cursuri...de unde? De la MIT, Harvard, Standford? As avea bani pentru o facultate cu adevarat de elita, daca am mai continua cu afacerile in ritmul acesta, iar de-abia atunci ar putea Diavolul sa-mi propuna sa absolv un curs mai avansat...nu de alta, exista si platforma online pentru ele...

Singurul lucru pe care continui insa sa-l fac este sa-l privesc in continuare ca si pana acum si sa-l intreb ironica, daca mai doreste altceva. O cafea, un trabuc...

Ma priveste urat, nu mai spun nimic si plec. Se pare ca trebuie sa-i demonstrez increderea pe care o am in el, pe care a pierdut-o pe parcurs de un an, in care nu a avut ce sa-mi reproseze, dar care atunci cand ii faceam probleme, o avea.

Ca nu poate…nu poate sa se abtina sa o faca inca o data pe ala smecher…Ala care pune monopol, care se crede stapanul pamantului, stapanul sufletelor…De are impresia ca daca e un Diavol, nimeni nu mai e ca el…Chiar crede ca va rezolva ceva asa, ca-i va pasa cuiva de simpla lui prezenta.... Daca vrea sa omoare, sa omoare singur. Nu-i trebuie pioni sau oameni care sa actioneze pentru el. Doar este Diavolul, nu? Diavolul ala intangibil, la care nimeni nu poate ajunge si pe care nimeni nu-l poate atinge...

Ma trimite pe mine, sa-mi omor un prieten, ca sa ce? Sa-i demonstrez eu lui incredere? Sa-i mai trec un “test”? Ma doare pe mine undeva de testele lui, de atitudinea lui si de filosofia lui...Nu inseamna ca daca fur, mint, insel, omor si el e partenerul meu de afaceri, imi face placere ca el este partenerul meu de afaceri. Nu-mi face nici macar un pic de placere. Nici.macar.un.pic.

Nu simt nici repulsie, nici ura, nici alta stare cu conotatie negativa fata de el. Imi este indiferent, pentru ca nu mai reprezinta nimic pentru mine. Nu ca inainte ar fi reprezentat cine stie ce, doar ca zacand in corpul lui Alex, am avut cat de cat niste sentimente ambigue la un moment dat...

Insa orice insemnatate pentru Diavol a disparut in care Max a murit (sau nu a mai existat)....avand in vedere, ca potrivit spuselor lui, Max este o halucinatie. A fost o halucinatie....

Es tan patético, neurótico, satírico y sicótico...

Mai are si tupeu sa vorbeasca de afaceri rafinate...ce am facut si am dres...ca vai, de parca cine stie cine suntem noi...Nu suntem decat o tipa care este nevoita sa-i faca lui mofturile si sa se adapteze, traindu-si viata in acelasi timp, iar el nu este decat un Diavol care a pierdut controlul asupra actiunilor sale.

Si are un stil atat de afectat, un stil atat de filosofic, un stil de este numai el cu el in lumea lui demonica...ar trebui sa traiasca singur si sa moara singur. Numai gandul ca avem un “contract” incheiat pe o perioada nedeterminata, imi provoca greata...povesteste totul atat de simandicos, de frumos, cu un stil de ti se apleaca, cum nu ti s-ar apleca nici de la jumatate de borcan de miere, incat mai ai putin si lesini...

Nu ma impresioneaza deloc, niciodata n-a facut-o, niciodata nu o va face. Norocul meu ca zace in corpul ala...si ca stiu ca am ajuns sa umblu cu el din greseala lui Alex. 

Ma uit cum fuge, fuge de el, asa cu un stil aparte, se face ca nu vede ceea ce se petrece in jurul sau, fuge de orice este uman si se complace in spiritul malefic...in aptitudinile care-l lasa sa faca tot ceea ce-si doreste. Dar ceea ce ar trebui sa vada este indiferenta mea pentru el, o indiferenta care o sa o am si acum si in alte vieti...pentru ca cine nu provoaca in mine sentimente de la inceput, nu poate sa le provoace niciodata.

Dar sa stea cu “competitia” aia constanta care exista doar in capul lui...de parca ne jucam Care-pe-Care. Am alergat in toata lumea, din Bucuresti in Havana, din Havana in Paris, din Paris in Bucresti, din Bucuresti in L.A., din L.A in Praga si iar in Bucuresti, in timp ce unii mor de foame. Original, nu?

Ha, mai nou acum si-a mutat si biroul aici...Haha....as avea multa ironie pe care sa o pot folosi, dar astazi e timpul sa tac si sa ma conformez. Stiu ca Diavolul ar vrea sa vada o reactie isterica, o inversiunare, o revolta, dar...nu pot sa-i dau satisfactie. Nu pot....daca nu pot, nici el nu poate sa ma oblige. Poate doar sa se oftice.  E mai simplu asa. Sa-mi inghita tacerea. Sa mi-o inghita azi, maine, poimaine...pana ramane si el fara cuvinte. 

Asa ca acum trebuie sa-l omor pe Dan, la propria lui nunta, fara o motivatie buna. Doar pentru un moft de-al lui...unul ieftin, nejustificat si umilitor. Fata de Dan, desigur. Deja a devenit un fel de obisnuinta sa omor pe cineva...unul in plus, unul in minus, ce ar mai conta? La urma urmei, emotii nu mai resimt, deci totul se rezuma strict la business. In plus, eu si Mario vom imparti profitul obtinut din Casa Placerilor doar la jumatate, ceea ce este un avantaj...

Dupa ce Mario imi spune ca Dan se afla in biroul meu, schimbandu-si sacoul pentru toastul mirelui, iau un pahar de martini si vars fiola in el. In timp ce ma indrept spre birou, imi amintesc ca moartea nu are un gust tocmai bun...pacat de Dan  ca o sa-l simta atat de devreme.

Deschid usa si-l vad repetand discursul in fata unei oglinzii, imbracat cu un sacou rosu marca Karl Lagerfeld. Il privesc, gandindu-ma ca si el se va duce...si el. De parca nu au fost de ajuns toti ceilalti...Ii dau paharul si-i spun doar:

-         Pentru viitor.

Dan imi zambeste si ma ia in brate, strangandu-ma puternic. Il bat pe spate, amintindu-mi o parte din lucrurile bune pe care le-am trait, ca apoi sa-i deschid usa, nu inainte sa ma uit cum bea tot din pahar. 

Drink it up and then drink some more...

Devil’s Part: 

Flamma ignis…asta imi spun cand imi aprind trabucul si privesc cortina ce are sa se ridice in curand…D. se intoarce la masa si se aseaza langa mine fara sa spuna un cuvant, singurul lucru pe care il face este sa dea din cap in semn de confirmare…buna fata, stiam ca ma pot baza totusi pe ea sa faca ceea ce trebuie.

Prietenul nostru, putin cam rosu in obraji ce-i drept se indreapta spre masa mirilor si incepe sa ceara atentia tuturor celor prezenti…urmeaza speech-ul. Un moment minunat din viata lui, in care este ca un rege…Cuvintele pe care le adreseaza sunt simple si lipsite de orice sens, dar oamenii din buna curtoazie stau in picioare tinand paharele in mana si zambesc inghitindu-i balivernele fara sa le judece. El continua sa vorbeasca plin de speranta despre viitor si despre planurile pe care le are pentru familia ce abia a intemeiat-o…vorbeste cu atat de multa speranta despre ce va fi si cu atata certitudine despre ziua de maine, incat astazi si momentul acesta sunt deja in trecut...uvertura este aproape gata, e timpul pentru actul principal.

Dupa cateva momentem, gatul incepe sa i se usuce…nimic de ingrijorat, inghite de 2-3 ori in sec si-si recapata vocea, care totusi nu mai are tonalitatea puternica si plina de entuziasm pe care o avea inainte. Ochii incep sa i se plimbe prin toata sala, de la rude la prieteni, la mireasa si apoi iarasi la rude…nu intelege de ce se simte asa de dezorientat, dar reuseste sa ignore senzatia si sa-si continue cuvantarea…doar e momentul lui.

Se opreste pentru cateva secunde, incercand sa-si reformuleze cuvintele, dar acestea vin greu…si se cunoaste atat de bine pe fata lui ca ceva nu se potriveste decorului…sa fie prea multa bautura…nu are cum, doar nu a exagerat cu nimic…sa fie emotiile de a se adresa intregii sali…totul parea bine inainte, ce s-a schimbat acum…oare este ceva in neregula cu mine…nu se poate, nu in noaptea nuntii sale…

Toate gandurile de mai sus ii trec prin cap de cateva mii de ori pe minut si in sfarsit gargara lui nesfarsita face un bine si se sfarseste. Acum actul devine mai interesant, rudele si prietenii incep sa sosoteasca intre ei. Unii spun ca s-a imbatat, atlii spun ca poate a tras ceva inainte, numai cateva rude inclusiv mama lui isi exprima o ingrijorare reala fata de starea lui de sanatate; este momentul in care pana si Elena se intoarce spre el si incearca sa-i sopteasca ceva, dar urechile lui nu fac altceva decat sa tiuie si se uita la ea fara sa inteleaga nimic. O grimasa amuzanta apare pe fata lui atunci cand auzul i-a disparut si incearca sa spuna ceva, dar aerul a ramas blocat in gat si o tuse seaca il curpinde.

Grecoaica incearca sa-l aseze pe scaun, dar el insista sa ramana in picioare…realizeaza ca este ceva in neregula cu el, uitandu-se disperat dupa mama lui care deja se repede spre el in timp ce restul invitatilor incep sa exclame si sa umple camera cu o forfota subtila; muzica a incetat sa mai cante, in schimb este inlocuita de murmurele de ingrijorare a unei sali pline cu oameni…actul intra in crescendo…

De-odata tusea lui seaca suparatoare se tansforma intr-un tunet si un tipat lung si ascutit umple sala…Elena plina de stropi fini de sange pe rochia alba si pe fata incearca sa se indeparteze de mirele ei…la bine si la greu, la boala si la sanatate…mama lui este de indata acolo incearca sa-l calmeze, dar nu are cu ce…deja tuseste frenetic si improasca cu sange oriunde se intoarce.

Murmurul subtil s-a transformat deja intr-o mica panica, pe masura ce se afla din masa in masa ca mirele este bolnav si ca scuipa sange. Oamenii cu copii deja s-au indepartat de masa lor si Maro deja suna la salvare, dar inainte sa se materializeze ceva, mica panica s-a transformat brusc intr-un cor fantastic de voci, atat de barbati cat si de femei si copii pe masura ce tusea a inceput sa produca mai mult decat stropi de sange…

Cu fiecare respiratie un suierat asemenea unei rupturi se poate auzi dinspre distinsul mire, acum acoperit in propriul lui sange, cu fiecare expectoratie cate un fragment dintr-un plaman negricios si putred iesea la suprafata in mainile sale spre disperarea tuturor care nu stiau daca sa ramana pe loc sau sa fuga.

Plin de sange si tusind in continuare, ultimele lui gesturi au fost sa se miste spre mijlocul salii…poate in speranta desarta ca cineva s-ar apropia de el sa-l ajute, ca cine ar avea capacitatea ca acum, in ultimele secunde sa faca ceva pentru el, numai ca toti stateau in laturi tipand in dezgust, indemnandu-se unii pe ceilati sa se apropie…

Un suflet mai curajos s-a apropiat, atunci cand propria sa mama a ramas in urma, lucrurile n-au facut decat sa ajunga la apogeu…cu un urlat ce mi-a rasunat in urechi mai adanc si mai placut ca orice altceva, Dan a inceput sa tremure necontrolat improscand sange peste tot. 

Curajul bunului samarinean s-a terminat de indata ce s-a vazut acoperit cu un amestec de fluide pe care nici chiar eu nu mai sunt in stare sa le disting. Tipetele mesenilor pe fundal si rolul principal urletelor indurerate ale lui Dan au creeat o adevarata opera pentru mine. Cu ultimele lui puteri a scos un ultim elogiu adus piesei mele, un ultim sunet ce avea sa ramana atat in mintile cat si in inimile participantilor pentru tot restul eternitatii…sunetul asurzitor al tacerii lui a umplut apoi camera, fiind acoperit numai de urletele necontrolate ale tuturor care stateau in laturi si jeleau sau fugeau fara sa le pese de aparente din sala in care s-a intamplat totul.

Ochii lui rosii si sticlosi erau indreptati spre masa noastra, dar nu ne-a pasat. Ne-am ridicat si ne-am alaturat multimii care-si facea curaj sa se apropie cat de cat de cadavrul ce statea intr-o balta rosie-negricioasa. Mirosul degajat era unul putred si acidulat,  facandu-i pe cei mai slabi sa vomite incontrolabil. Era un haos total acolo…rude apropiate ce-si smulgeau parul urland dupa cel stins, mama sa acoperita in sangele propriului prunc ce nu a putut fi salvat, proaspata vaduva cu rochia alba decorata cu rubine ce nu apucasera sa se raceasca...si vocile toate contopite intr-un singur glas, un glas disperat ce urla dupa un miracol sau dupa o interventie divina…nu o vor primi oricat de mult s-ar tangui…vremea miracolelor e apusa, a murit odata cu umanitatea.

Ambulantele au ajuns intr-un final adaugand un aer sec si de prost gust scenei…delimitand un perimetru, aducand tot felul de echipamente in incapere si per total distrugand intreaga atmosfera. Era semnul nostru ca trebuie sa ne facem nevazuti.

Ma intorc spre D. si ii fac semn spre usa, iar ea ma urmeaza. Am iesit prin spate fara sa fim vazuti si ne-am indreptat spre masina. Am urcat la volan si am demarat in viteza. Se uita in fata fara sa schiteze vreun gest sau sa spuna ceva. Nici macar respiratia ei nu trada vreun fel de reactie emotionala pentru ceea ce a vazut…

- Te felicit D. Aveam dubiile mele, dar se pare ca le-ai spulberat. Ai dirijat o opera fantastica…in calitate de “compozitor” al ei, te felicit pentru efortul depus.  Intr-adevar, arta scoate la iveala adevarul din oameni...

 

D.’s part:

Arta este singurul lucru care scoate adevarul din oameni. Cu o singura exceptie: Diavolul...

Imi inchid telefonul, respingand apelurile lui Mario, scriindu-i un mesaj in care ii transmit ca nu pot vorbi acum. Reactia mea este clasica, fireasca, astfel incat Mario sa nu mai insiste cateva zile cu telefoanele si sa preia el toate apelurile de dimineata urmatoare, cand presa va face restaurantul meu celebru. Nu-l intreb pe Diavol unde mergem, pentru ca momentan nu ma intereseaza. O sa ma intereseze doar atunci cand vom ajunge la fata locului. 

Privesc pe geam Bucurestiul si-mi fuge gandul departe...la cineva mult prea drag mie, la o amintire si chiar la o halucinatie care odata a fost si numai este...care poate ca n-a fost niciodata, dar in sufletul meu a fost mai vie si mai reala ca oricand. Iar nimic si nimeni nu mi-o poate sterge...pentru ca a fost halucinatia mea. 

Iar acum, tot ce a ramas din ea...este doar indiferenta mea. O indiferenta cu care Diavolul, vrea, nu vrea, trebuie sa se obisnuiasca. 

Il-waHda xeir min giliis is-suu' . (La urma urmei, e mai bine sa stai singur decat cu cineva rau.)

TO BE CONTINUED