HB-Halucinaţie Bucureşteană-Cartea 5- Part 3

Motto: "Cel mai mare diavol se află în mine. Nu-mi sunt nici cel mai bun prieten, nici cel mai mare duşman" – Whitney Houston

Devil’s part:

Toti stau cu ochii in pamant, nici unul nu spune absolut nimic…nu ca ar avea ce sa spuna sau posibilitatea sa o faca peste vocea mea ce rasuna in toata sala mai rau ca o furtuna…oameni incompetenti…cum au reusit sa se tarasca din apele primordiale si sa ajunga pana aici este peste capacitatea mea de intelegere…cu toate acestea ma aflu in fata lor, urland la ei intr-un fel ce este atat calm cat si furtunos…ceva ce un om nu ar putea sa faca…doar un Diavol.

- Incompetenta voastra este incomparabila domnilor…cum este posibil ca din tot consiliul ce se afla aici cu tot cu subalterni directi, ca nimeni dar absolut nimeni sa nu-mi poata explica imbecilitatea care a fost comisa!

Cum este posibil domnilor, ca un nimic de 20 de ani sa fie capabil sa falimenteze si apoi sa preia o sectie din compania aceacesta?

- Domnule, cu tot respectul, ne-a sabotat produsul si cotatia pe piata a scazut prea mult sa putem sa remediem situatia…sa vindem a fost singura noastra posibilitate de iesire dintr-o situatie de ge…Nu apuca sa termine ce are de spus…

- Am cerut cumva justificari? Am cerut cumva informatii despre cum se fac afacerile? Arat cumva a genul de persoana care necesita lamuriri de genul?

- Nu domnule, doar ca…

- Intrebarea mea a fost retorica. Inca un raspuns de genul acesta si-ti garantez ca selectia naturala nu te va vedea cu ochi buni...

- Departamentul de securitate…cum va explicati domnilor o sabotare a produsului? Pentru ce sunteti platiti? Unde sunt informatiile cu privire la sabotori si mai ales cu privire la concurenta acestui paduche ?

Liniste totala…idiotii…

- Ma astept la un raspuns domnule Marcus si sper sa fie al dracului de bun.Vreau sa stiu ce progres ati facut cu privire la bresa facuta in securitate. Simt ca necesitati putina motivatie pentru viitor…
- Domnule, este imposibila identificarea faptasilor si a bresei intrucat camerele si senzorii nu au inregistrat nici o…

Fara pic de efort si cu o miscare scurta eram in spatele lui cu mainile pe cap…sunetul scos de gatul sau rupt a umplut nu numai sala dar si mintile adunaturii de directorasi ce se aflau la masa…angajati imbecili la una din companiile mele ce produc aditivi alimentari…Toti erau incremeniti de gestul pe care l-am facut si toti stiau ca are sa le fie soarta fiindca nimeni si nimic nu ma putea atinge…cunosteau cu totii povestile legate de mine si in incaperea acesta nu se afla eroi. Subalternul lui Marcus, Matthew se uita fix in ochii sticlosi ai sefului sau mort…inima-i batea atat de tare incat puteam sa dansez pe ritm…

- Domnule Matthew , in calitate de director pe departamentul securitate ce imi puteti spune cu privire la sabotajul ce a avut loc? Se uita la mine cu niste ochi…ma mir ca nu are inca pantalonii uzi.

- Veti avea un raport complet in doua zile, domnule!imi spune facestacindu-se, balbait, crezand ca ma impresioneaza...

- Stiti doar ca nu-mi plac oamenii ineficienti...de aceea, vreau sa luati exemplul domnului Marcus aici de fata…stiti cu totii care este miza proiectului acesta si nu voi accepta nici un fel de scuza, subterfugiu sau intrebare inutila. Nu veti vedea pic de mila sau simpatie din partea mea domnilor, va veti face treaba sau veti fi inlocuiti…intr-un mod cat mai ostil posibil. S-a inteles?

“ Da domnule” se aude corul sclavilor din incapere…Nabucco ar fi gelos…

In exact 12 ore trebuie sa fiu in Istanbul... sun la Four Seasons, iar receptionerul imi confirma rezervarea pentru camera 15…daca nenorocitul acela mic si arogant are impresia ca poate sa faca ce vrea doar fiindca libidinosul meu frate, Michael, ii suporta capriciile se insala amarnic…In Instabul se afla sediul central a uneia din corporatiile lui…una ce se ocupa in special de transportul maritim…practic detine stramtoarea Bosfor si mai mult ca sigur acolo se va gasi si serverul central care inregistreaza toate miscarile, rutele si ce mai am nevoie pentru a-i face probleme vapoarelui nenorocitului…daca se joaca cu focul in cazul acesta va fi carbonizat…

Drumul este scurt si lipsit de evenimente notabile, l-am petrecut mai mult studiind planurile cladirii si elaborand un plan eficient de a fura datele respective…D. nu va fi prea implicata in el, stie ca trebuie sa vina aici, insa inca nu am auzit nimic despre ea. Cu toate acestea, ii las un mesaj, spunandu-i sa se grabeasca. Ii explic ce are de facut pe scurt, misiunea ei va fi una simpla…sa lase un plic la receptie pentru el…o mica dedicatie din partea mea…restul va trebui sa fac singur.

Ma uit pe geamul avionului cand coboram spre pista si a fost indeajuns incat sa-mi trezeasca iarasi setea…setea pentru ceea ce era odata. Rascrucea lumii…Constantinopolis…acum un monstru cu doua fete intins cat vezi cu ochii si de la 10.000 de metri inaltime… cum au putut sa creeze…langa pietre stravechi ce au pavat strazile inca din timpurile cele mai vechi ale civilizatiei prezente...sa aseze cladiri din sticla si otel ce reflecta nimic din realitatea locului…o tentativa artificiala si grotesca de a demonstra un progres mai artificial si mai fals decat orice din lumea acesta…incetul cu incetul sticla, otelul si tehnologia au inghitit Constantinopolul si n-au mai ramas decat mici insulite de adevar intr-o mare involburata de minciuna ce se intinde din Europa si pana in Asia…

Ajungand la hotel las deoparte gandurile la Constatinopol…nu-mi permit greseli si nici nu le voi face…melancolia este un sentiment uman si nu-si are loc in mine, nu acum si nu aici.

D.’s part:

Misterul face viata palpitanta...este ca momentul acela in care un barbat vede o femeie, dar nu poate spune nimic despre ea. Chiar nimic? Chiar nimic...asa este si Diavolul, de care am incercat sa scap in ultimele doua saptamani, evitandu-i prezenta. Savurandu-i absenta.

Am definitiv proiectul pe care eu si Pierre vrem sa-l implementam pe plan international incepand cu 2014...lantul cazinourilor Maxim, un lant in care Romania, Turcia si Franta sunt principalele noastre locatii.

De ce Maxim? Cred ca stiti raspunsul mai bine decat mine...am nevoie sa tin cu orice pret mortul viu, pentru ca astfel ma tin si eu pe linia de plutire, aceea aflata intre normalitate si nebunie. Unele sechele nu se pot vindeca...dar se pot agrava. Deschiderea oficiala va fi in doua saptamani, fix in ziua cand se face un an de cand l-am omorat pe Max...pentru ca nu exista zi in care sa nu ma trezesc si sa nu ma intreb cum potr trai fara el. Adevarul este ca nu prea pot. Dar mai degraba cred ca o fac oarecum din orgoliu...orgoliul meu nemasurat, la care nu voi renunta niciodata. Seni seviyorum...

Sunt in Istanbul de aproape o saptamana, dar numai eu si Pierre stim acest lucru. „Orasul lui Byzas”, asa cum era numit odata...Intemeiat cu peste 2500 de ani in urma, in 667 i.Hr, Istanbulul de azi a fost pe rand colonie greceasca (denumita Bizant), capitala a Imperiului Roman de Rasarit (Constantinopol), centrul lumii otomane (Istanbul), principala metropol a Turciei.

Insa nu o sa va povestesc acum despre istoria sa. Eu si Pierre ne aflam aici pentru afaceri...negociem de cateva zile cu  partenerul nostru principal in vederea produselor care vor fi vandute clientilor nostri in cazino. Nu ne intelegem cu pretul, eu i-am oferit 20%, el imi spune ca vre 25%. Ori iese ca mine, ori iese ca mine. Alte variante nu exista.

Chiar in timpul ultimei noastre sedinte,  primesc un mesaj de la Diavol. Parca stie sa intervina mereu in momentele nepotrivite... Imi explica cum trebuie sa iau un plic de la el din camera pe care sa-l las la receptie.

Ma’friend...ai probleme pe sistem nervos? Ti-e frica sa-l lasi chiar tu sau vrei sa creezi un efect aparte? Atunci mituieste o menajera, pentru ca ultimul lucru pe care eu o sa-l fac va fi sa-ti livrez tie un plic. Diavolul are mai nou nevoie de hamali...A gresit persoana. Acum o saptamana am mai omorat un om, iar acum ma suna sa trimit o scrisoare...Vrea scrisoare? Uite una potrivita cu atmosfera si ambientul...

„Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.”

Diavolul nu stiu cat de bucuros le va duce, dar cu siguranta nu a expediat scrisoarea „a VI-a” post mortem a lui Mihai Eminescu.

Dupa ce inchei un parteneriat de succes, cu un procent de 21,5% pentru turc, il sun pe receptionerul sef de la Four Seasons si-i explic situatia, livrand o suma considerabila (din contul Diavolului evident) catre dansul, pentru a rezolva problema plicului. Data viitoare insa...presimt ca nu o sa mai am semnal la telefon, datorita download-urilor „scrisorilor” eminesciene.

Devil’s part:

Parasesc hotelul si ma indrept spre centrul economic al metropolei…un loc oribil construit fara pic de imaginatie artistica sau proportie…produsul finit al capitalismului iesit de sub control in care cladirile sunt inalte si stralucitoare, dar goale si fragile adapostind nimic cu o valoare reala...

Cladirea in care se afla serverele de care am eu nevoie se afla exact in centru centrului…o imensitate din sticla construita exact ca o gheara ce iese din pamant si care se vrea a fi un turn catre ceruri…bieti fraieri…in felul acesta nu o sa ajungeti niciodata in ceruri…in schimb destinatia opusa va asteapta cu bratele deschise.

Punctul de acces in interior a fost usor de localizat…o intrare de serviciu pe partea vestica a cladirii are o bresa in securitate…camera de filmat are un unghi mort timp de 8 secunde…mai mult decat suficient sa sparg incuietoarea si sa intru. Holul apoi m-a dus exact in aripa de mantenanta…fix unde am gasit un terminal de date legat la serverul principal. Desi informatiile de care am nevoie nu pot fi accesate de aici, camerele de filmat pot fi…10 minute de munca si le-am programat sa transmita un loop de filmare continuu in care nimic nu se mai vede pe ele in afara de holuri goale. Este programat sa tina 20 de minute,apoi sa se stearga singur…prefer sa-mi las cartea de vizita la usa din fata, apoi la cea din spate…

Holurile sunt goale si nepartrulate…nemernicul este atat de arogant, incat crede ca nimic nu-l poate atinge aici unde-l doare…cu atat mai bine pentru mine…

In cateva minute ajung in camera serverelor…securizata s-ar presupune, dar nimic ce nu poate fi rezolvat cu surtcircuitatea unor sisteme auxiliare din panoul de comanda…usile se deschid mai usor decat muntele Sesam…inauntru printre toate terminalele si serverele ce straluceau am gasit rapid un puct de acces. Cateva linii de cod inserate si datele se aflau in pe un hard extern pe care l-am adus cu mine…tot ce vrei sa stii despre afacerile navale a unui sobolan mic si arogant. Am grija sa las totul exact asa cum am gasit si ies din cladire fara sa fiu vazut, auzit sau inregistrat…o seara productiva.

Dupa ce am ajuns la hotel am avut grija sa transmit datele unei echipe specializate pentru a-l “elibera“ pe competitorul meu de bunurile cele mai de valoare de pe transporturile lui navale…piratii sunt peste tot, nu doar in Caraibe.

D.’s part:

Decid sa sarbatoresc cu Pierre la restaurantul din marele turn astronomic, Turnul Galatta. Despre tinuta nu ma intrebati, suntem scosi ca din reviste, ultimele apartii ale lui JPG, de la ultima sa prezentare...de la Paris.

“In Paris, in lupanare de cinismul si de lene

Cu femeile-i perdute si-n orgiile-i obscene,

Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...

Ce a scos din voi Apusul cand nimic nu e de scos?”

- Oui, mais je suis très fatiguée depuis deux semaines et je ne sais pas d'où cela vient...

- J'espère que ton accès de fatigue a disparu! imi spune Pierre, atunci cand chelenerul aduce sticla de sampanie, pentru a sarbatori succesul nostru.

- Mon cher, je ne peux rien te refuser...ii spun, razand, ciocnind cu el.

Ma uit in gol, observand toata forfota de la baza turnului. Istanbul are unicitatea sa...este singurul oras in care istoria parca inca-ti vorbeste.

„Caci din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste

Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.”

Sunt chiar la rascrucea lumilor...asa cum mi-a marturisit si arabul asasin, la inchisoare. „La rascrucea lumilor veghea nu se tine din varful turnului, ci din opusul sau.” Sunt in varful turnului, la rascrucea lumilor...care insa este opusul? Ii spun lui Pierre ghicitoarea, iar el se uita in gol si mai pierdut decat mine. Francezii...la ce tara frumoasa au, este normala sa nu-i mai intereseze alta.

-  Alors, ici! striga Pierre, de parca ar fi descoperit America...

Arata spre reflexia lunii in mare, spunandu-mi cat de fascinanta i se pare imaginea. Face repede poze cu telefonul si le pune pe Instagram. Ah, francezii...atat de pasionali. De ce arabul nu putea sa-mi transmita mesajul simplu? La urma urmei, nu este ca si cum m-as fi intalnit cu Diavolul, l-as fi tras de maneca si i-as fi spus...Hei, am dat de un tip care te cunoaste. Nu.

Continui sa ma uit, incercand sa-mi dau seama daca are sens sa-mi bat capul sau nu...oare arabul chiar il cunostea pe Diavol? Daca m-a mintit? Daca s-a inteles cu Diavolul? Singurul lucru care il indica reflexia lunii este o moschee, una pe langa care am trecut destul de des in ultimele zile.

“Pan’ ce izvorasc din veacuri stele una cate una

Si din neguri, dintre codri, termurand s-arata luna!”

Cer nota, iar apoi ii spun lui Pierre ca vreau sa vizitam cladirea. Pare destul de incantat, mai degraba fascinat, ceea ce-mi ofera mie libertatea de desfasurare.

Desi este tarziu, fiind aproape 9 p.m., lumea inca o viziteaza. La intrare, ne intampina un batran turc, imbracat cu o tunica alba lunga, zambindu-ne. 

“La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

Un batran atat de simplu, dupa vorba dupa port.”

Vrea sa-i platim taxa de intrare. Ii platim, iar apoi il rugam sa ne explice istoria acestei moschei. Vorbeste engleza stricat, dar Pierre stie turca, asa ca incearca pe cat posibil sa-mi traduca. Moscheea nu are mai mult de 8 incaperi, destul de strimte, prafuite si populate de altii oameni, care sunt curiosi sa o viziteze. Batranul ne explica ca mosceea a apartinut unui nobil turc, in secolul al XVII-lea, care a fost consilierul unui mare sultan...nu sunt atenta, ma uit in jur precauta, sa nu-mi scape un detaliu. Am ajuns sa vizitez moscheii ale unor nobili turci...aproape ca as putea spune ca este deprimant.

Ajungand in bucatarie, ceva-mi atrage atentia. O carte groasa, invelita intr-o coperta maro, ca un fel de jurnal, zace pe ultimul raft al unui bufet. Pare pozitionata atat de firesc, iar in acelasi timp atat de anormal. Il las pe Pierre sa o ia inainte, ma invart prin camera pana iese ultimul vizitator, facandu-mi de lucru pana atunci cu niste lingure de lemn. Dupa ce raman singura, ma urc pe un scaun si ma inalt spre bufet, luand jurnalul si ascunzandu-l in geanta mea mare si rosie Prada. Halal combinatie...

Ma indrept spre usa, unde-l gasesc pe mon cher, multumindu-i mosneagului. Ii zambesc si eu, iar apoi il iau la brat pe Pierre si am grija sa ne facem cat mai disparuti in multime...

Devil’s part:

Am pornit pe strazile odata aglomerate ale centrului vechi…este noapte, asa ca strazile sunt aproape goale, cu exceptia vagabonzilor si a ratacitilor ce se grabesc spre hoteluri…gunoaie peste tot pe strazile inguste, mirosul de gaze in aer si in general sentimentul de tensiune predomina in atmosfera…

Nu fac altceva decat sa bantui strazile, sa incerc sa-mi amintesc cum aratau acum sute de ani cand orasul era cu adevarat o rascruce a lumii…dar vechile drumuri sunt in mare parte acoperite si cladiri inalte si inghesuite le-au luat locul. Gradini frumos mirositoare au fost inlocuite cu hoteluri ieftine pline cu turisti ce incearca sa simta atmosfera intrarii in orient, cladiri ale nobililor transformate in atractii turistice, lasate fara nimic altceva in afara de o umbra de grandoare si moscheile care desi s-au pastrat intacte nu mai retin decat o farama din puterea pe care o detinea odata…

Un oras trist si aglomerat unde oamenii incep sa uite complet cine au fost si mai important, nu-i intereseaza cine vor ajunge.

Dupa cateva ore de plimbat prin micile parcuri ramase, pe strazile inguste si imbacsite, un ecou distant imi atrage atentia…un sunet oarecum familiar al unei chitare arabesti se aude inabusit de dupa un adevarat zid de cladiri. Incerc sa gasesc o strada care sa duca inspre sunet dar nu fac decat sa ma indepartez pana cand gasesc o strada ce cobora abrupt spre o parte a orasului de care nici eu nu-mi aduc aminte. O iau pe strada si sunetul devine din ce in ce mai pronuntat…ceva ca o amintire ce iti apare din ce in ce mai vivid in minte…numai ca sunetul incepe sa fie acompaniat si de niste tobe slabe dar ritmate, apoi de niste flaute si intr-un final de voci subtiri de femeie…

Desi merg spre sursa nu pot sa vad absolut nimic…nici macar geamurile cladirilor nu se mai vad , iar luminile stalpilor sunt stinse. Pe straduta cea ingusta este bezna totala si desi pot sa vad tot ce este in jurul meu, nu disting absolut nimic...pentru prima data in nenumaratii ani de cand umblu pamantul…m-am ratacit…

Continui sa merg si sunetele rasuna din ce in ce mai clar…strada arata ca un tunel la capatul caruia nu vad nici o lumina…doar ceata si intuneric, dar nu ma tem de ele…sunt mediul meu natural. Mergand incet pot sa disting in sfarsit melodia…una veche inca de pe timpul cand zidurile orasului erau pazite de soldati cu torte in mana…

Intr-un final se zareste o lumina, dar nu la capatul strazii intunecate, ci intr-o parte lateralaa ei…o alta straduta ingusta cat pentru un singur om si curbata incat nu vedeam nimic altceva decat lampioanele arabesti ce o iluminau. Am intrat pe ea auzind ecoul muzicii ce se apropia si se insensifica cu fiecare pas pe care il faceam pana cand intr-un final am vazut si sursa…oameni cantand la instrumente vechi, femei dansand pe carpete persane intr-o gradina imprejmuita de ziduri din piatra, barbati ce fumau linistiti narghilele lor stand pe covoare groase puse direct pe jos, lampioane rosii ce colorau atmosfera si doi batrani cu barba alba ce erau antrenati intr-un joc de table la o masa de langa zid…

Am mers spre ei si am luat un loc pe un covor de langa cei ce cantau fericiti un alt cantec din vremurile de glorie a Constantinopolului…usor am inceput sa intru in ritmul cantecului ce povestea o romanta dintre un sultan si o servitoare la palat. Un turc nu chiar tanar mi-a intins zambind o narhilea si un pahar cu ceai aromat si mi-a urat sanatate in limba lor veche.

Narghileaua era cu mere dulci, ceaiul era aromat si muzica continua sa curga lin rasunand clar din pietrele vechi ce ne erau martore…am ramas acolo pana cand zorii au inceput sa se arate de dupa zidurile inalte de piatra si oamenii toti s-au retras.

D.’s part:

“Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele

Ce isi rade de-aste vorbe inganandu-le pe ele.”

Cine ar fi crezut ca Diavolul poate fi nostalgic?

“Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste...”

Au trecut doua zile de cand Diavolul a parasit Turcia...Eu inca sunt aici. In timp ce savurez o tigare la una dintre terasele din aproprierea hotelului,  ma gandesc ca ura mea pentru el este chiar o stare de fapt. Prezenta lui in incapere pur si simplu...ma scarbeste. Nu-i cred nici macar un cuvant din ce spune si-i urasc ipocrizia.

Iar acesta...este adevarul. In realitate, nu este ca in filme, cand personajele vor trece cumva peste resentimentele avute sau cum eu, ca orice personaj feminin autentic, voi sfarsi indragostindu-se de el. Nu. Pe aceasta fiinta nu ai cum sa o iubesti...“O, te-admir, progenitura de origine romana!”

Imi vibreaza telefonul si vad o poza pe care Pierre mi-a trimis-o pe Whatsapp cu noi doi, in fata moscheei. Dau zoom si ma uit la mine. Vad ca m-am schimbat, nu-mi spun nimic, dar o stiu...o simt. Am slabit, iar cearcanele sunt din ce in ce mai evidente. Ma chinui sa stralucesc, sa mai fiu o prezenta, sa mai fiu ceea ce eram odata, dar nu-mi mai iese.

“Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri”

Ochii...ochii spun totul. Ochii mei varsa atata indiferenta, atata raceala, atata nepasare, incat nu mai este nevoie sa mai spun ceva.

Intr-adevar, este asa cum a afirmat Diavolul. Oricat de mult l-as uri, atunci cand are dreptate, i-o dau. Sunt o umbra, da. Dar sunt o umbra…pe care el a creat-o. El a creat-o prin tot ceea ce mi-a facut.

Iar singura concluzie pe care o am, este ca principala mea ocupatie de acum incolo, va fi sa-l distrug. Sa-l distrug asa cum pot, atunci cand pot, cu fiecare ocazie care mi se iveste.

Caci intre mine si el, mereu va exista o diferenta.

Poate ca “narghileaua era cu mere dulci, ceaiul era aromat si muzica continua sa curga lin rasunand clar din pietrele vechi ce erau martore…”insa eu niciodata nu as ramane acolo “pana cand zorii incep sa se arate de dupa zidurile inalte de piatra si oamenii toti se retrag.”

“Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant

Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant.”

- to be continued

Anexe: Versurile folosite in aceasta parte apartin lui Mihai Eminescu, poezia “Scrisoarea a III-a”