Motto :“I had a father for a whiIe. And we Iived in a IittIe room by the water. He taIked a Iot about not having any money. Taught me how to swim. When he disappeared I bareIy spoke for years. I stayed in the third grade for a Iong time.The teachers thought I was retarded. So they just Iet me put my head down on the desk.I didn't want to ask any questions...because I was afraid. I worked day and night. When I was sixteen, I bought my first house on the worst bIock in the city. And I fixed it up. And I bought two more and I kept it rolling. And I got everything I thought that I ever wanted.
And it still wasn't enough. And then the Iadies came. You know, the kind attracted to success. And it didn't matter to them that I stuttered,and I couId bareIy speak. The more remote that I became, the more they Iiked it. They took it as a sign of strength. So I started pIaying games just to keep it interesting. And the games became a way of Iife. A maze.I reaIize now that...I couIdn't get out of it, even if I wanted to.”
(Wild Orchid, 1989, James Wheeler (played by Mickey Rourke)
24.05.2011
Ce liniste e. Trag din narghileaua cu vodka, zacand tolanit intr-un fotoliu de piele comfortabil.
Telefoanele sunt inchise. Usa e incuiata. Ai mei petrec pe undeva.
Alina e in Constanta. D. in Bucuresti.
E liniste. Sunt doar eu cu mine si cu gandurile mele. Si cu narghileaua cu vodka.
Am citit e-mailul pe care vroiam sa i-l trimit lui D. Hahaha. Extrem de amuzant.
Ce naiba, femeile vin si pleaca. Nu e timp de prea multe sentimente.
M-a sunat sa-mi spuna ca au pozat aia de la Libertatea ghena de gunoi unde a lasat
nu stiu cate sticle de vodka. Faceau astia supozitii si mergeau pe la Urgente
sa gaseasca boschetari. Blablabla. I-am inchis. N-aveam chef. Nu am chef de ea.
Nu am chef de nimeni.
Am chef doar sa ma pierd in transa asta.
Azi tata mi-a amintit de trecut. Si mie nu-mi place cand cineva face asta. Imi aminteste
de lucrurineplacute. Lucruri pe care vreau sa le uit. Ani pe care vreau sa-i uit.
Toamna lui 2006. 2 octombrie. Aveam 16 ani si putin cand am aflat in ce mizerie ne-a
bagat tata.L-am auzit vorbind la telefon in birou intr-o seara. Toata firma, tot vaastul lui
imperiu in afaceri era cladit pe datorii la camatarii din Bucuresti. Suma depasea
100.000 de euro cu mult. El promisese, incerca sa rezolve, il mai ajuta tatal lui John
da’ nu mergea asa. Avea termene limita. Si daca nu le respecta, noi ne duceam
dracu’. Si eram si o familie al carui nume conta in Bucuresti. Ma rog, inca o face.
Asa ca a trebuit sa fac ceva. Nu puteam sa stau si sa le las pe mama si Alina sa
suporte asta. L-am pus pe John sa afle care cum era treaba cu camatarii.
Si m-am dus cu John la ei. Eram 2 pustani speriati pe langa smecherii aia. Au fost de
treaba cu noi. De treaba in termenii lor. Chiar s-au bucurat sa-l cunoasca pe fiul
magantului din ziare, care era bagat in belele pana-n gat. Au facut misto de el, au facut
misto de mine. Mi-au zis ca sunt doar un copil de bani gata, care in curand o sa vada
cum e sa nu mai am nimic. Eram speriat de moarte. Le-am zis ca vreau sa fac ceva, sa
rezolv situatia. Au ras. Mi-au zis ca nu au ce face cu mine. I-am rugat. Le-am zis ca fac
orice. Au ras iar. Simteam ura, o ura turbata,dar nu puteam sa fac nimic. Sa manifest
vreo emotie. S-apoi unul dintre ei mi-a propus sa lucrez pentru ei. Sa le fac treburile
murdare. Cu ce mai dadea tatal lui John, cu ce mai platea tata si cu mine, poate
reuseam sa scapam. In cativa ani.
Aia cred ca a fost ultima noapte normala a mea. Ultima noapte in care cred ca am
dormit fara sa am cosmaruri si griji.
Nimeni nu stia ce fac. Nici macar tata. Nu m-ar fi lasat. Plus ca orgoliul lui nemarginit ar fi
crezut ca o sa rezolve tot. Dar nu era asa. Nu a fost asa.
Si a inceput calvarul. Nopti umblate pe strazi, bani facuti pe banda. In primele zile, mi-am
luat multe batai. Au vrut sa ma invete ce mi se poate intampla si cum sa ma apar. M-au
invat sa folosesc un cutit si o arma. Nu era niciodata sigur de ce avea sa mi se intample.
Veneam acasa dupa 12, cand mama si Alina dormeau, spunandu-le ca stau la John sa
invatam. Tata oricum era ca un musafir in casa. La scoala, aveam noroc ca invatam bine.
Am tras tare sim-am bagat la vreo 3 olimpiade, ca sa pot sa-mi motivez absentele.
Mereu eram sunat si mereu trebuia sa plec. Nimeni nu stia ce fac. Doar John. Si nici el
nu ma mai prea vedea.
Am trecut prin multe…Am batut oameni, am vandut droguri, am bagat fete la prostituat.
Am invatat sa mint, sa manipulez si sa vad viata ca pe o afacere. Treptat, m-am
schimbat. Am inceput sa vad cum traiesc unii oameni, am invatat niste lucruri. Am
inceput sa inteleg de ce ei considera ca unii bogati nu-si merita locul si cum unii fac
anumite lucruri pentru ca nu au altfel cum sa traiasca.
Am invatat sa gandesc simplu. Sa iau viata asa cum e. Sa stiu unde mi-e locul. Si usor,
usor m-au respectat si ei. Multi imi stiau povestea, n-aveau ce sa-mi faca, dar ma luau
cu ei cand ieseau pe undeva. Asa am legat prietenii. Asa am cunoscut niste oameni
care m-au invatat multe. Intr-un fel, traiam ca ei si-i intelegeam.
Primele luni au fost groaznice. Nu stiam ce sa simt, cum sa reactionez. Nu puteam
sa vorbesc decat cu John si nici lui nu prea vroiam sa-i spun prea multe. Asa am invatat
ce inseamna sa taci si cat de importanta era tacerea.
In fiecare zi cand ma trezeam de dimineata ma gandeam doar cum sa fac bani. Ce
trebuie sa fur, sa vand, sa fac rost ca sa fac bani, sa mai scad din datorie. Ce aveam de
facut pentru scoala si cum scap de datorie pana intru la facultate.
S-apoi…totul a inceput sa fie parte din mine. Imi intrase in reflex, in instinct. Faceam ce
faceam si faceam bine. Stiam cum sa aduc fetele potrivite, sa aduca bani. Stiam cum
cui sa vand droguri. Una dintre reguli era sa fie acolo la ora fixa si ii chemam mai multi
deodata. Cine venea primul, avea parte de ea. Apoi dispaream. Stiam ce sa fur, de la
cine, cum sa ne impartim treburile cu baieti.
Era sa ma prinda garda de nu stiu cate ori. Am incercat toate tipurile de droguri
posibile care circula prin Romania. Am futut de la curve pana la curve de lux si la
curve inapoi. Am reusit sa fur chestii ce sareau de mii de euro. Am ajuns in sectia
de politie, in spital, fara ca ai mei sa stie si fara sa ajung in tribunal vreodata. Am tras
cu arma si am impuscat oamenii, dar nu i-am omorat. Am bagat cutitul in cineva, cand
era sa-mi fure marfa. Am trait pe strazile din Pantelimon, am trait 3 ani din viata cu politia
pe urme. Am simtit mereu ca-mi vand marfa cu pistolul la cap.
Am fost dependent de iarba, de ecstasy. Am trecut prin petreceri turbate, la care se
intamplau lucruri la fel de turbate. Nu vreau sa-mi amintesc. Am vazut cum au murit unii
oameni in fata ochilor mei si au fost tinuti acoperiti de zapada 2 saptamani, pana sa fie
descoperiti, pentru ca nimeni nu chema politia. Au fost vremuri nebune, groaznice.
Cand s-au sfarsit, am avut impresia ca nu-i adevarat, ca nu mi se intampla asta. A reusit
tata cumva sa acopere ultima parte din banii datorati lor si nu am mai fost nevoit sa lucrez
cu ei.
Dar a fost ciudat. A fost ciudata ziua aia. Stiam ca o sa vina, dar intr-un fel parca nu
vroiam. Devenise parte din mine, dar stiam ca nu o sa am un viitor asa. Mi-au propus sa
raman cu ei. Mi-a luat ceva sa ma gandesc.
Venea admiterea, eram pustan, i-am refuzat. Dar mi-au ramas prieteni. Am facut multe
pentru ei. Mi-au zis sa-i sun daca am vreodata probleme. Ca nu sunt ca taica-miu. Ca
sa-i preiau afacerea in cativa ani si sa-i povestesc ce am facut pentru familia mea.
Ca o sa ajung cineva in viata si sa nu uit de ei. Le-am zis ca nu o sa o fac.
Ai mei vroiau oricum sa se mute la Constanta, eu vroiam sa raman in Bucuresti.
Tata nu stie, dar asta a fost unul din motivele pentru care am ramas in Bucuresti. Aici am
oamenii mei. Aici sunt tovarasii mei, aici e casa mea. Mi casa.
Singurul motiv pentru care nu m-am intors la ei era pentru ca stiam ca nu ar mai fi la fel.
Cu tricou si blugi Armani nu poti sa mai gandesti simplu.
Uneori, imi lipsesc parti din vremurile alea. Nu goana, nu drogurile, nu prostiile.
Imi lipsesc oamenii aia. Am simtit ca traiam pe bune. Cu oameni pe bune, cu tricouri si
blugi de la second hand. Simplu. Oamenii care m-au invatat cum sa traiesc.
Sunt momente cand stau pe Dorbanti cu astia la o cafea si vorbesc de ce exercitii au
mai facut ei la sala si in ce club sa mai mearga si cum a fost in ala si in alalalt. In
momente ca alea, ma uit la John si-mi vine sa ies afara si sa-i sun pe astia, sa sparg
o samanta cu ei pe bordura si sa beau o bere. Dar nu o fac.
Am vazut cum e sa nu ai si am vazut cum e sa ai. Si prefer varianta a 2 a.
Prefer sa uit ce s-a intamplat. Prefer sa ma concentrez sa termin facultatea si sa iau
afacerea lui tata. Plus ca mai e si D. Mi-a zis ca-i place raceala mea. Si ca nu
intelege de unde o am.
Fato…am trecut prin multe.
Ea nu stie cum e sa ti se intample lucruri din astea. Si daca tot e sa fac ceva pentru
ea, macar sa fac ceva bine, cum trebuie. Sa-i dau ce merita. Pentru ca mi-a placut indiferenta
ei dupa ce ne-am tras-o. Asta o caracterizeaza perfect. Si mi-au mai placut si alte
chestii.
Damn. M-a luat rau capul. Maine ma intorc la Bucuresti. I-am luat cadou o rochie de la
Hermes. Sper sa-i placa. O duc in club. Trebuie sa ma revansez cumva pentru
vodka aia consumata. Ea sper sa se revanse dupa asa cum imi place mie.
Daca ramaneam cu ei, nu puteam sa fac astea pentru ea. Poate nu o intalneam.
Poate intalneam altele. Poate o duceam altfel. Dar acum nu mai schimb nimic.
Ma face sa uit de trecut si in acelasi timp il retraiesc cumva alaturi de ea.
Si nu mai pot sa ma intorc acolo.
Asa ca ma duc jos la bar sa mai beau ceva. In cinstea vremurilor alea.
In cinstea a tot ce a fost rau si ce a fost bine. In cinstea acelor oameni.
Si a tot ce am trait si invatat alaturi de ei.
TO BE CONTINUED
www.facebook.com/fotografiidecitit
www.andreipurcarea.ro
