HB-Halucinaţie Bucureşteană-Cartea 5- Part 4

Motto :

“If we open a quarrel between past and present, we shall find that we have lost the future."( Winston Churchill)

“What’s a God to a Non-Believer?Who doesn’t believe in anything?”

(Jay-Z ft. Kanye West- No Church in the Wild)

Devil’s part:

O camera intunecata si goala cu doar un scaun in mijlocul ei si desigur un invitat de onoare ce sta legat de respectivul scaun...o imagine atat de idilica si atat de familiara incat nu pot decat sa ma gandesc la faptul ca am trait si retrait aceeasi secventa de n ori...nimic in neregula cu asta, daca ceva este adevarat despre mine este faptul ca tind a fi constant.

Gershem sta aproape nemiscat si tacut in scaun cu un sac negru pe cap...speram totusi sa ii simt frica, sa il aud implorand si zbatandu-se dar ce pot spune...nu vrea sa-mi dea pic de satisfactie;un profesionist in felul lui de a fi care nu se teme de moarte...Michael l-a ales foarte bine...ar fi avut si sanse daca nu avea ambitii asa de prostesti.

-         Ma dezamagesti pustiule...ai crezut ca poti sa latrii la cainii mari fara sa fii muscat si acum stai cu coada intre picioare fara sa mai schelalai...nimic nu e ca o insulta buna sa-i dea drumul la gura.

-         Te-as invita sa te duci dracu’ dar...asta ar fi de-a dreptul stupid...

-         Explica-mi si mie totusi ce sperati tu si cu Michael sa rezolvati din toata aberatia asta? Aveati impresia ca o sa stau cuminte cat timp el isi baga penele prin toate treburile mele sau ca tu aveai sa reusesti vreun miracol?Probabil ca traiai cu impresia ca o sa stai si pe tronul meu, ca cerurile se vor deschide si ca iadul va fi transformat peste noapte in patinoar...

-         Scuteste-ma de discursuri si termina odata treaba...n-am ce sa vorbesc cu tine. Indiferent de ce mi-ai face sper ca realizezi ca nu ma poti atinge nu in realitate...o sa revin la fel cum ai facut si tu de atatea ori. Cat despre tronul tau...am auzit ca te-au poreclit “Walt” acolo jos...in memoria celui care a proiectat Disneylandul pe care il administrezi...

-         Chiar ai impresia ca te-am vanatat atatea luni doar ca sa te omor? Fii serios pustiule...chiar crezi ca o sa fac lucrurile sa fie atat de simple? Ce ti-am pregatit este putin timp in care sa sa te gandesti la ceea ce ai facut si la cum ar trebui sa procedezi pe viitor. Mi-a luat ceva timp sa te dezlusesc si sa iti gasesc o pedeapsa corespunzatoare dar, dupa lungi dezbateri interne am hotarat ca orice tortura fizica este inutila pentru unul ca tine si ca moartea este ceva mult prea usor.

-         Sa inteleg ca ma eliberezi?

-        Sa intelegi ca dupa ce voi parasi incaperea asta, ce apropo este parte dintr-un vechi bunca subteran, niste domni nu foarte cumsecade vor veni aici, te vor baga intr-un recipient din otel proiectat special pentru tine, in care vei ramane pentru cel putin 60 de ani...Va fi dotat cu toate bunatatile, perfuzii cu nutrienti si desigur spatiu amplu cat sa poti clipi. Vei avea un responsabil ce va avea grija ca tu, sa nu mori sau sa nu mai vezi nimic altceva decat capacul metalic de deasupra ta cat mai faci parte din viata asta. Brusc nu mai pari asa de arogant amice...

-         Poate ca totusi putem sa ajungem la un compromis.

-         Poate ca totusi nu vom face asta...o viata lunga pustiule...ne vedem data viitoare.

Urletele disperate din camera dupa ce am inchis usa mi-au oferit totusi satisfactia pe care o cautam...doar nu-mi bateam atata capul doar pentru a fi insultat de o corcitura ca el. Michael trebuie sa fie de-a dreptul disperat sa apeleze la metode asa de...arhaice...

Nu imi permit sa mai raman prea mult si spre iesire ma intalnesc cu “responsabilii” ce au sa-mi pastreze prietenul sanatos. Le dau ultimele indicatii si ies spre suprafata unde ma asteapta un elicopter gata sa ma duca spre Bucuresti. Intru in elicopter si pe masura ce ma ridic nu-mi vine decat un gand in minte vazand pustietatea verde in care se afla intrarea spre bunca...”Gradina Maicii Domnului” are inca o buruiana in pamantul sau...

Bucurestiul este doar 280 de km spre sud asa ca drumul nu este lung. Orasul se intinde ca o infectie pe fata pamantului...un conglomerat de beton si sticla in mod aleator aruncate fara o logica sau vreun fel de echilibru. Peste 3 milioane de suflete isi traiesc mizerabilele vieti intoxicate de miasmele si de iluziile unei vieti libere cand, realitatea este total opusa. Un vechi centru sclipitor adus in genunchi de ghearele coruptiei unde oamenii buni nu-si mai au locul si coruptii infloresc atat in spatele cladirilor reconditionate, cat si in spatele peretilor umpluti de graffiti-uri...

Seara asta este speciala pentru D. , deschide un alt cazinou in memoria prietenului pe care am obligat-o sa-l omoare...Un alt loc in care perversiunea si coruptia, lacomia si prostia vor inflori...acolo m-am prezentat imbracat de gala, cu un zambet caracteristic pe fata, acolo m-am intalnit cu ea si am pornit sa facem ceea ce stim noi mai bine, desi...ceva nu pare deloc in regula atat cu ea cat si cu peisajul depravarii pe care il urmaresc. Pot simti deja ca ceva are sa decurga prost aici dar cu toate astea nu vreau decat sa las evenimentele sa se desfasoare fara sa intervin. La urma urmei sunt in Bucuresti...in orasul asta n-am ridicat un deget sa il aduc in domeniul meu...prostii mi l-au oferit singuri pe o tava de argint...

D.’s part:

Unul din candelabre clasice de Cristal Boehmia din sala principala a cazinoului avea cu 2 cristale mai putin decat celelalte 28 de candelabre. In total, ar fi trebuit sa fie 45 de cristale pe fiecare candelabru, dar la unul dintre ele erau 43. Doar 43.

Astazi dimineata, acesta a fost primul gand, atunci cand am ajuns la cazinoul meu, sa ma ocup de ultimele aspecte cu privire la petrecerea de inaugurare. Pierre s-a ocupat de tot ceea ce inseamna design...a comandat mobila de la Hellman Chang, cel mai renumit magazin de mobila din New York, a facut si cateva comenzi DDC, John Houshmand si Ligne Roset, a angajat pana si un stuff specializat de instruire a persoanelor care vor lucra in cazino, persoane care nu au mai avut niciodata de a face un cazino, conform cerintelor sale, pentru a ne fideliza angajatii...

Ma simt folosita. Nu pot sa spun ca eu sunt directorul cazinoului, poate doar un membru al bordului de conducere. Pierre tot insista, dar eu ii spun ca nu este nevoie de astfel de titluri oficiale, urasc functiile de conducere, iar pana la urma urmei...am alte lucruri mai importante la care sa ma gandesc.

Mario se invinovateste pentru moartea lui Dan. Am incercat sa-l consolez, dar nu pot. Nu pot sa-i spun ca eu l-am omorat pe Dan, din ordinele Diavolului....cred ca ar fi cea mai buna gluma din ultima vreme pe care ar fi auzit-o. Macar ar rade cu pofta. In seara aceasta, oricum ar fi, voi inaugura acest cazinou in memoria lui Dan...Treaba cu Dan era mai mult o chestie de efect. Dan era sarea si piperul prieteniei noastre, Dan era esenta. Dintre toate crimele pe care le-am comis, asta a fost cea mai grea...sa-mi omor un prieten foarte bun, care nu a facut nimic. Nu m-a tradat, nu m-a deranjat. Acum eu si Mario suntem exact ca un cuplu esuat, dintr-o comedie americana proasta, stiti, acel gen de cuplu ce functiona doar pentru ca exista la mijloc si o amanta...

Timpul trece...acum este ora 7.00 P.M., Bucurestiul este cat se poate de aglomerat, sunt imbracata intr-o rochie alba, plina de paiete, cu spatele gol, pana la genunchi JPGauthier,  port niste pantofi rosii extrem de incomozi, cu toc de 12 cm, creati chiar de iubitul lui Pierre, iar singurul meu gand se rezuma la candelabre. Ah, si la nu stiu ce rimel de firma cu care m-au dat cei de la machiaj si care-mi irita ochii. Invitatii au inceput sa soseasca, iar numai gandul de a le zambi, de a fi amabila cu fiecare dintre ei si de a le face cateva complimente, imi provoaca greata.

Stau sprijinita de un perete, cu mana dreapta la spate, simtindu-i textura fina, cu un pahar de sampanie in cealalta mana, privind spre sala de intrare a cazinoului. Mese de ruleta, de poker, Black-Jack, aparatele, parca ii asteapta pe clienti sa le vanda iluzii...

Iar eu, sunt absenta. De parca nu as fi aici, de parca este doar un vis, din care tot astept sa ma trezesc. Nu pot sa ma opresc din a observa toate detaliile incaperii, nu pot sa-mi coordonez gandurile, astfel incat sa se opreasca. Retraiesc iar senzatia, senzatia aceea de care am fugit ani de zile...din cauza careia a trebuit sa-mi inchid emotiile.

Sufar de inhibitie latenta scazuta. Destul de rar intalnita, in special la persoanele care au coeficientul de inteligenta mai ridicat decat majoritatea persoanelor. Observ mai multe amanunte, aud mai multe informatii, percep tactil mai multe aspecte decat altii....daca intru in contact cu orice stimul, mintea mea incepe sa caute automat informatii cu privire la orice amanunt legat de acel stimul. Intelegerea mea este diversificata, de aceea orice gand pe care-l am incepe sa fie despicat in toate variantele posibile. Traditiile, conventiile, nu au semnificatie pentru mine. Nivelul meu de a patrunde informatia este mult mai diferit decat al altor oameni. Am mult mai multa rabdare, mult mai multa intelegere si pot sa anticipez mult mai multe aspecte, cunoscand doar cateva premize ale situatiei.Insa acum vine partea rea...de ce credeti ca sentimentele mele sunt atat de intense? Acesta este unul dintre efectele principale ale inhibitiei latente scazute...daca un om sufera, sufar si eu cu el. Daca un om se bucura, ma bucur si eu alaturi de el. Alternez starile, in functie de ceea ce mi se intampla.

Am incercat sa opresc aceasta senzatie, sa-mi induc prin autosugestie tot felul de motive rationale, dar nu am reusit decat sa-mi mut atentia din detalii cu privire la obiecte, in atentia cu privire la oamenii. Tin minte tot ceea ce-mi spune o persoana, tot ceea ce se intampla cu o persoana, cu ce se imbraca, ce haine are, ce gesturi are, ce ticuri are....poate ca asa se explica afectiunea mea exagerata pentru Max si crizele alternate de impulsivitate si grandomanie pe care le am. Doar nu intamplator am putut sa-i codific lui Alex pagini intregi de formule...doar nu intamplator am tras atata cocaina....doar nu intamplator am incercat sa ma detasez de oricine si de orice.

Revenind in prezent, gandurile astea ar trebui sa nu le am. Nu acum, nu in seara aceasta. Ar trebui sa-mi opresc mintea, sa nu se mai gandeasca in acelasi timp la acel candelabru cu cele 43 de cristale, pe care nu-l va observa nimeni, niciodata,  la Pierre care poarta un costum Armani, cu dungi albastre, dungi care au o culoare asemanatoare cu scrisul imprimat pe a doua pagina a agendei mele pe care o am in studio, la Diavolul care numai ce a ajuns si este condus de o dominsoara la masa rezervata pentru el, la doamna care numai ce s-a asezat la masa de black-jack, ce poarta o imitatie de bratara Guess, comandata de pe o pagina a unei tipe de Facebook, pe care Gina, secretarea mea de la studio, o cunoaste....cam atat de puternic poate fi gandul. Atat de departe se poate duce...in cateva secunde, pot sa percep atatea amanunte. Atatea amanunte...

Vreau sa ma departez de perete, dar decid sa mai stau putin. Sunt prea multe persoane cunoscute, cu care nu vreau sa vorbesc. Un chelner trece prin fata mea cu o tava plina de alte pahare de sampanie, intrebandu-ma daca vreau alt pahar. Ma uit la el, dar...nu pot sa-i raspund. I feel like I am paralized...chelnerul pleaca.

Ma uit la ceas...este 7.30 P.M....chiar fara 9 secunde. La fara 4 secunde, apare chiar singura persoana pe care o asteptam in aceasta seara. Dealer-ul meu...al lui Max, mai exact. Mereu imi aduce doza de cocaina la ora la care ii spun, in locul in care i-o cer...de data aceasta, o primesc intr-o cutie de crema Chanel. Iar el primeste banii, ca de obicei, intr-un nou cec...cu multe zerouri. Nu foarte multe, dar suficiente. Imi zambeste, se uita timp de cateva secunde la mine, eu la el, ne zambim, iar apoi pleaca, indreptandu-se spre iesire. Cred ca este una dintre cele mai eficiente persoane pe care le cunosc...niciodata nu pune intrebari, niciodata nu vorbeste mai mult decat trebuie. Un singur lucru este sigur...dealer-ul ii cunoaste pe clientii sai mai bine decat oricine altcineva, insa nimeni nu-l cunoaste pe dealer...

Ma indrept spre lift, deoarece vreau sa merg pana la biroul meu de la etaj si sa...savurez acest “cadou” pe care tocmai ce l-am primit, insa cineva ma trage de mana.

-         Tu esti de vina. Tu l-ai distrus.

Ma intorc si o vad pe sotia lui Dan, imbracata intr-o rochie lunga, neagra, machiata mult prea strident, cu vreo 5 kilograme in plus, probabil de la prea multe colive, tipand, gesticuland, dar cu lacrimi in ochi. Patetica...

-       Tu...si Mario...si afacerile voastre! Am crezut ca o sa se lase cand a murit Alex, dar nu...voi a trebuit sa continuati. A trebuit sa continuati sa faceti chestiile voastre, sa faceti totul in memoria lui Alex...Alex! L-ati onorat atat, de parca cine stie cine ar fi fost...si tu? Tu? N-ai putut sa te abtii, nu? N-ai putut sa nu te plangi si la el cand sufereai dupa prapaditul ala de Max....numai de tine vorbea...”D.” in sus... “D.” in jos...ca o doare, ca nu mai poate, ca pleaca, ca se plimba, ca nu stie cum sa lupte cu durerea... l-ai dat si pe el peste cap. In loc sa vorbeasca de planurile noastre de nunta, imi povestea cum tu si el si Mario ati mai reusit sa obtineti o noua intelegere cu nu stiu cine...ca D. iar este fericita...voi! VOI! Mereu a trebuit sa fie despre voi! Iar acum...el a murit. Si tu ce? Iti deschizi un cazinou? Si nici macar nu ai fost aici pentru inmormantarea lui? Sau iar a trebuit sa pleci pe undeva, sa faci cine stie ce, cu tipul ala cu care umbli acum?

Iau o pauza, isi trage rasuflarea, iar apoi continua sa tipe isteric la mine. Aud cum usile liftului se tot deschid in spatele meu, dar nimeni nu indrazneste sa iasa din lift si sa treaca de noi. Aud usile liftului cum se inchid...

-         Poate pe el l-ai impresionat, dar pe mine, nu...nu. Tu...tu...tu...doar...esti...esti...de neoprit.

Isi trage rasuflarea, pastrand insa aceeasi voce.

-       Nu poti sa te opresti, nu poti sa taci, parca esti peste tot...mereu totul trebuie sa fie legat de tine, sa fie despre tine, sa te aiba pe tine in centrul atentiei...pe tine! Dan...Dan era...nu dormea cu noptile pentru ca era ingrijorat, iar eu nu mai aveam un iubit care sa-mi satisfaca nevoia de sex, ci un alt sclav al sentimentelor pentru o alta femeie...cea mai buna prietena, cum iti spunea el! Ha...prietena...era fascinat. Era fascinat de tine...Opreste-te! Doar....opreste-te.

Coboara usor tonul, incercand sa izbuneasca intr-o criza de plans, dar inca reuseste sa se abtina, ca sa-mi adreseze ultimele cuvinte.

-     Ai...distrus un om. Ai reusit sa distrugi un om. Ai reusit sa ma distrugi pe mine. Esti multumita? Esti multumita de ceea ce ai reusit sa faci? Dan...e mort. Alex...e mort. Max...e mort. Chiar nu vezi ca toti din jurul tau...mor? Mor...? Esti....esti....toxica. Toxi...

Nu termina cuvantul pentru ca izbucneste in plans. Aud iar usile liftului deschizandu-se, cateva soapte, iar dupa ce se inchid la loc, ma intorc si apas pe butonul cu cifra “6”, lasand liftul sa urce la ultimul etaj. Am aproximativ...22 de secunde la dispozitie. Imi smulg mana din a ei si o prind de brat, apropiindu-ma de urechea ei dreapta, iar pe un ton rece, calm, calculat, incet si sec... ii spun:

-         Urasc femeile isterice, femeile care au impresia ca li se cuvine orice si mai ales...femeile care ma ameninta. Daca nu vrei ca viata ta sa fie un adevarat cosmar de acum incolo, ar fi bine sa pleci de aici chiar acum si sa ai grija sa nu ne mai intalnim Niciodata. As putea face in asa fel incat sa moara toti oamenii dragi din viata ta, in fata ochilor tai, unul cate unul, pana cand vei ajunge atat de disperata, inca singura ta sansa sa te lupti cu durerea va fi sa te sinucizi si nu vei putea sa o faci pentru ca....voi.fi.acolo.sa.te.opresc.

Numar in gand sunetul pe care-l face liftul si nu mai am decat 3 etaje pana se reintoarce la parter.

-       Tu...nu l-ai iubit pe Dan. Tu o sa pleci, iar in foarte scurt timp, iti vei gasi pe altcineva. Iar peste cativa ani...nici macar nu-ti vei aminti ceea ce s-a intamplat. Asta...asta face diferenta dintre noi doua.

Usile liftului se deschid, iar spre bucuria mea, nu este nimeni in lift. Ii dau drumul la brat, urc in lift, apas iar la 6, uitandu-ma la ea cat de distrusa poate fi...

-         Eu nu uit nimic niciodata, ii spun, chiar inainte ca usile sa se inchida.

Ii vad o ultima expresie faciala ce arata frica si sper sa nu o mai revad vreodata...sunt si eu femeie, dar nu chiar asa. Cobor din lift, ajung in biroul meu, scotandu-mi tocurile si cautand o pereche de balerini, pe care intotdeauna o tin de rezerva in dulapul de langa canapea. Ma asez pe canapea, nu inainte sa-mi torn un pahar de whisky, care sa mearga cu cocaina...a trebuit sa apelez iar la ea, sa-mi pot opri gandurile.

Trag de doua ori pe nas, intinzandu-ma, asteptand sa-si faca efectul...iubesc starea pe care mi-o ofera, este una destul de greu de obtinut...imi induce fericire, fericire la gram. Nemernica...

Devil’s Part:

Covorul rosu este intins si toata “lumea buna” a Bucurestiului s-a strans sub acelasi acoperis...politicieni, afaceristi, jucatori si jucati cu totii s-au strans in casa iluziilor sa-si incerce sansa la un castig oricare ar fi costul lui. Cobor din masina si las valetii sa se ocupe apoi intru fara sa strarnesc vreun interes...ochii lor nu ma vad pe mine, ci doar un alt tip bine imbracat de 30 de ani care a venit sa-si incerce norocul. Doar ea stie cine sunt, ea si desigur eu...

Sunt condus de o domnisoara sumar imbracata spre o masa special amenajata pentru mine, un loc exact pe gustul meu...de unde sa vad tot fara sa fiu vazut. Sunt de asemenea intretinut cu tot felul de delicatese si de extravagante...cei de afara cauta prin gunoaie si cei dinauntru isi decoreaza mancarea cu aur...oameni...

In spatele cristalelor, al aurului si al extravagantei localului totul este putred...oamenii sunt corupti si lipsiti de orice fel de echilibru, mancarea este fada si stricata si casa mereu castiga...clientii se bucura doar de o amara iluzie ca se vor ajunge. Nici macar grupurile venite pentru a socializa nu scapa cu basmaua curata fiind camere si microfoane instalate peste tot...nimeni nu are secrete in casa aceasta a pacatelor...nimeni in afara de mine si de ea...

D.’s part:

A trecut aproape o ora si simt cu efectul trece...trebuie sa cobor, am 16 apeluri pierdute de la Pierre si 5 mesaje ca trebuie sa discutam cu nu stiu ce cunostinte de ale lui...ma incalt iar cu acele tocuri incomode si in aproximativ 10 minute, sunt iar in sala de receptie. Cazinoul este destul de aglomerat, as spune ca seara a inceput sa se ridice la nivelul asteptarilor mele. Incerc sa nu ma uit spre tavan, spre candelabre si sa evit orice contact cu cineva cunoscut, pana cand Pierre imi va sesiza prezenta. Iar cel mai bun mod de a evita orice companie...este sa-l caut pe Diavol.

Trec pe la bar si-l rog pe barman sa-mi dea doua pahare de Kinclaith din 1969. Imi zambeste si se conformeaza spuselor mele. Daca voiam sa stau la un pahar cu Diavolul, macar sa-l servesc cu un whisky de 45 de ani vechime...a caror 50 de grame costa in jur de 480 de dolari.

Ma indrept spre masa unde sta Diavolul si ii intind paharul. Se uita suprins la mine, iar eu il ridic, de parca ar fi in cinstea lui.

-         Ce ce ocazie?ma intreaba, de parca nu ar stii tot ce se intampla in jurul lui.

Il prind de brat, ma apropii de urechea lui dreapta, iar pe un ton cald, grabit, tremurat, clar si placut... ii spun:

-         Voiam sa-ti multumesc...stii, pentru tot.

Dau paharul pe gat si plec, deoarece l-am zarit pe Pierre (si fac tot posibilul sa nu fiu retinuta de Diavol). Un whisky excelent...unul care arde la gust, mai mult decat trebuie. De parca nu as mai bea prea curand altul...Stiu ca Diavolul simte ca ceva nu este in regula, dar macar...sa aplanez pagubele care ar putea sa se produca, pagubele care nu stiu unca daca se vor produce...

Intr-un fel, ar trebui sa aprecieze, am fost sincera. Sincera si sarcastica. Dar sincera...sotia lui Dan m-a facut sa realizez ceva mai devreme. Faptul ca persoanele pe care le-am considerat importante din jurul meu au murit...nu a facut mai rau. Cunosc destul de bine efectele pe care mi le induce inhibitia latenta scazuta...si am reusit sa lupt cu ele rezonabil in ultimii ani. Dar nici nu au facut mai bine...deloc bine. Ultimele evenimente petrecute, chiar m-au efectat. Asa ca...este cate putin din fiecare. Sarcasm si sinceritate.

...formatia isi incepe programul muzical, cu o piesa de a lui Seal. Un decor prea romantic si complet nepotrivit pentru cazinoul meu...asa ca doar ignor melodia. Ma apropii de Pierre si prietenii sai, auzindu-l deja cum ma striga... “ma cherie”... “ma cherie”... “Monsieur Gerald, c’est D.”...

Devil’s Part:

Nimic nu se compara cu deliciul minciunii...sa faci pe cineva sa cada intr-o plasa atent tesuta de neadevaruri pana cand se dedica in totalitate unui lucru ce nu exista. Sa minti pe cineva o data si sa te creada este ceva minunat, dar sa se uite in ochii tai si sa nu te recunoasca si sa le insiri o poveste frumoasa despre tine in timp ce le iei banii este de-a dreptul poetic. Mario are impresia ca amarata lui de chinta imi poate bate culoarea si jocul continua pana cand strainul de la masa castiga totul...o gazda cu adevarat generoasa dar si un invitat pe masura. Nimeni nu ma recunoaste, dar cu totii ma simpatizeaza, cu totii se pare ca vor sa joace cu mine...sunt atrasi ca mustele de miere. Ii las sa castige in prima faza...sa-si vada visul, sa-l atinga dar atunci cand vor sa-l insface e momentul in care le iau tot ce au.

Cu toate astea natura umana este una ciudata...i-am curatat la masa de poker de absolut tot ce aveau dar nu numai ca se intorc inapoi sa-mi mai aduca...ma indragesc pentru asta...

Dupa cum spuneam...este regatul ce mi s-a oferit pe o tava de argint...

  

D.’s part:

Niciodata nu mi-a placut jocul la ruleta in detrimentul celui de poker...se pare insa ca lui Jean Luc, iubitul lui Pierre, ii place. Sunt fortata sa stau langa el, sa-i port noroc. Noroc...auzi. Daca ar putea, Diavolul ar lua toti banii dintr-un cazinou in numai cateva ore...dar, unde i-ar mai fi distractia?

Il vad ca este retinut, de tot felul de persoane, care vin si trec, iar el, cu toate acestea, ramane constant...ma uit la el, incercand sa gasesc ceva care sa nu-mi convina pentru a nu ma lasa invadata de alte ganduri. Faptul ca stau pe loc, nu ajuta deloc cu privire la incercarea mea de a ignora detalii...

Chelnerii sunt din ce in ce mai solicitati...aduc din ce in ce mai multa bautura la mese...rasetele predomina la mesele de joc...muzica este din ce in ce mai tare...nivelul de adrenalina al fiecarui client din cazinou a depasit macar un pic limita legala...Diavolul parca nu ar fi el in aceasta seara...Mario sta intr-un separeu in compania a doua fete...iar ruleta se invarte, se invarte...pana cand, sunetul bilei albe se intensifica, apropiindu-se de numarul ales.

Bang. 13 rosu. Jean Luc incepe sa urle de fericire pentru ca numai ce a castigat 200.000 de RON in cazinoul meu...in cazinoul meu....Persoanele de la masa incep sa aplaude, iar Pierre este atat de euforic incat incepe sa arunce cu jetoanele in aer. Jean Luc ma trage de mijloc si ma pupa pe obraz, spunandu-mi ca intr-adevar i-am purtat noroc. Dar el nu mi-a purtat mie...

Totul parca s-a oprit in jurul meu. Nu pot sa mai procesez nimic, de parca as fi acolo si  cu toate acestea nu sunt. Ii vad pe toti, dar nu pot sa-i percep. Nu pot sa ma misc, dar gandurile incep sa curga. Amintirile in legatura cu fiecare persoana pe care o vad acum in fata mea. Pierre, Jean Luc, Diavolul, Mario...parca se dureleaza patru filme in paralel, patru filme pe care nu vreau sa le vad. Revad...

Il aud pe Pierre cum inca tipa, cum vine sa ma ia in brate, pe Jean Luc care inca ma pupa pe obraz, pe Mario care rade la glumele femeilor, pe Diavol care discuta afaceri, dar...Brusc, ma intorc cu spatele si plec. De fapt, chiar incep sa alerg putin.

Pierre incearca sa-i explice lui Jean Luc ca nu are motiv de ingrijorare, ca asa suntem noi, artistii, mereu pe fuga...”mereu cu diferite stari”...Stiu ca Diavolul observa plecarea mea, Mario il vad cum se ridica dupa scaun, dar ma indrept grabita spre lift si ma rog ca atunci cand ajung in fata lui usile sa se deschida miraculos.

Mario se ridica de la masa, cu intentia de a veni spre mine si Diavolul se departeaza de grupul sau, asa ca trebuie sa recurg la planul de urgenta. In drumul meu spre lift, vad un tip sprijinit de una dintre mesele de la receptie, asteptand pe cineva. Il iau de mana repede si-l rog sa-mi puna mana in jurul mijlocului si sa se apropie de mine, caci trebuie sa fiu vazuta asa, pentru a scapa de cineva. Nu intorc capul spre Mario sau Diavol, rugandu-ma doar ca ei sa nu ma urmareasca. Barbatul se balbaie...imi spune ca e o onoare sa ma cunoasca, ca a citit despre mine, ca mi-a vazut filmele...ajung la lift in siguranta. Liftul este la etajul 2 si coboara, deci spre bucuria mea nu am de asteptat mult.

Liftul vine si urc. Il imping pe usa la etajul 4 si-l rog sa stea acolo pentru cel putin jumatate de ora. Nu am timp de el, nu am timp de nimeni...trebuie sa pot sa-mi opresc gandurile.

Ajung in birou si incui usa. Ma descalt repede si arunc pantofii intr-un colt al camerei. Ma asez pe canapea si incerc sa ma calmez. Ma ridic. Nu pot sta locului. Merg la birou si caut in sertar un pachet de tigari. Gasesc un pachet de Marlboro Lights. Iau o tigare si mi-o aprind. Trag cateva fumuri repede, incercand sa ma linistesc. Nu pot. Tot imi vin in cap amintiri, diferite replici, diferite aspecte pe care le-am observat...mi se face rau de la tigare, asa ca deschid geamul si o arunc. Ma sprijin de birou si incerc sa-mi adun gandurile. Ma gandesc la Rick si la moartea lui...eram destul de calma atunci. Ma gandesc la Dan...si la moartea lui. Ma ridic iar. Incep sa ma plimb prin camera. Gandurile...gandurile ar trebui sa se opreasca. Imi prind capul intre maini, incercand sa gasesc un punct fix in care sa-mi canalizez atentia. Nu pot, sunt prea agitata...

Incep sa rascolesc prin biblioteca, cautand ceva ce poate ma capteaza. Gasesc jurnalul luat din Istanbul...ma asez pe canapea si-l deschid, incercand sa-l citesc. Citesc primele doua randuri, dar apoi il inchid. Nu pot sa ma concentrez acum pe un jurnal. Il deschid iar si-l rasfoiesc. Sunt memoriile cuiva sau cel putin asa pare, din 1910 incoace...pe coperta scrie volumul VIII, dar nimic despre autor...rasfoiesc aproape de final, pana cand vad anul 2008...chestia aceasta mi-a atras atentia, asa ca citesc ce scrie:

“Viata aceasta este una dintre cele mai grele incercari pentru ea. Mie mi-a cam scapat din mana grija ei...A trebuit sa rezolv probleme mult mai importante. D. este atat de tulburata si erau vremuri cand chiar faceam o echipa buna...dar va intelege, intr-o zi va intelege ca trebuie sa lucram impreuna. La urma urmei, eu sunt Diavolul si ea este doar o alta bucata rupta din mine...”

Ma calmez. Toata agitatia se opreste, deoarece trebuie sa fiu lucida. Lucida....am in mana un jurnal al Diavolului, in care el vorbeste despre mine. Ma ridic, imi pun un pahar de whisky, fac exercitii de respiratie, pentru a-mi pastra calmul, il beau si apoi ma asez iar pe canapea pentru a citi jurnalul.

Devil’s part:

Ca de fiecare data cand lucrurile se inrautatesc ea fuge...fuge si se ascunde de oameni, de evenimente dar cel mai grav este ca se ascunde de ea insasi. Alerga atat de frenetic spre lift incat am vrut sa ma duc pentru a nu stiu cata oara doar ca sa ma asigur ca nu face iarasi vreo prostie dar inainte sa pot face ceva mi-a fost reamintita cea mai dura lectie a naturii...cauzalitatea. Nimeni nu scapa de ea, nici macar eu...am fost un fericit castigator asa ca trebuie sa declar in fata intregii lumi prin prisma televiziunii asta. Asa ca in ciuda protestelor mele am fost asaltat de cateva echipe de televiziune flamande dupa iluzia castigului. Nu puteam sa refuz o oferta ca asta...mereu trebuie investit timp inainte de orice intr-o lucrare de o asa amploare. D. este o fata mare, se poate descurca si fara mine.

Un singur lucru m-a surprins la un tanar reporter apartinand unei televiziuni obscure si aproape invizibile...o intrebare ce m-a facut pe mine insumi sa ma intreb...” Va simtiti cu adevarat bine aici ? “

O intrebare aparent inocenta dar care a atins o coarda sensibila...o minciuna convingatoare a mascat un raspuns evident...

D.’s part:

O ora si 37 de minute...atat a durat sa-i citesc tot jurnalul...sau cel putin doar volumul 8. Un jurnal in care el, Diavolul, isi marturiseste crimele si tine o evidenta a lor...un jurnal in care povesteste cum noi ne-am mai intalnit...un jurnal care este adus in prezent, dar intrerupt, dupa aventura din Havana. Citez:

“Este atat de ravasita...bea vodka incontinuu si crede ca este bine. Sufera dupa Max, o halucinatie pe care eu i-am trimis-o si crede ca s-a indragostit de mine. Nici macar nu stie ce i-am pregatit...se plimba goala prin fata mea, iar eu ii dau impresia ca am adormit pentru ca nu mai am chef de ea peste mine...trebuie sa-i tot dau de inteles lucruri, ca sa o aduc in punctul in care-mi doresc sa o aduc. Punctul in care trebuie adusa... Ma tine pe loc incapatanarea ei si senzatia ei ca are control asupra persoanelor din viata ei. Dar nu cred ca ar reactiona prea bine daca i-as spune, ca peste exact 1 an si 5 luni, va fi in Los Angeles, comitand prima ei crima si macelarind un om...Asa ca am rabdare. Trebuie sa am rabdare...”

Incep sa ma plimb prin camera, gandindu-ma la tocmai ce am citit. Nu, nu pot....pur si simplu, nu pot...nu pot sa constientizez informatia. Deschid geamul sa iau o gura de aer, aplecandu-ma peste el...pentru prima data, in viata mea, simt ca mi-as dori cu adevarat sa ma sinucid. Cu accidentul de Ferrari si cu fiola de H2SO4 doar am vrut sa...

Ma intorc in camera, dar iar ma apropii de geam. Ar fi atat de simplu daca as cadea...m-as lovi de Audi-ul A8 negru parcat in spatele cazinoului si as muri pana cand Diavolul m-ar gasi…as scapa de el acum, dar ar trebui sa-l suport din nou in alta viata...tragic,nu?

Gandurile incep sa revina, din ce in ce mai puternic si nu pot sa gasesc un rationament...incep sa tremur si cu toate acestea, vreau sa ma calmez. Trebuie sa reusesc sa ma calmez si sa nu am o criza. Incep sa tip, sa ma agit, tremur de nervi, iar singurul obiect pe care-mi cade privirea este suportul meu de markere negre de pe birou...iau unul dintre ele si ma apropii de un perete. Trebuie...trebuie sa fac asta...ca sa pot sa ma calmez...trebuie...

Devil’s part:

Noaptea continua si odata cu ea si decadenta ce curge din sticlele de sampanie...ce este adusa din bucatarie si ce vine odata cu un numar castigator. Invitatii au uitat de ceea ce exista in afara zidurilor frumos pictate si nu vad decat ceea ce propria lor lacomie le arata. Pentru mine lucrurile sunt simple...masa de poker in continuare are clienti pe care eu ii usurez de povara averii, D. se reculege si o potentiala problema apare la orizont...nevasta lasata fara sot. O femeie cu adevarat oribila...slaba, proasta, dezgustatoare. Reuseste sa intruchipeze aproape tot ceea ce dispretuiesc la rasa umana...o lipitoare ce spera sa se ajunga fara efort si fara sa aduca absolut nimic...o printesa in jurul careia Universul aparent s-a invartit.

Ii fac un semn discret unui ospatar sa-i duca orice cere si sa-i spuna ca este din partea mea si astept...nu trece mult timp pana cand alcoolul ii incetoseaza si putina minte pe care o are, iar eu ma indrept spre ea sa o “consolez”.

-     O femeie asa de frumoasa ca tine nu ar trebui sa poarte negru...si nici sa fie lipsita de compania unui barbat. Dan nu este inca rece in mormant si ea deja zambeste la o potentiala tinta...

-         Sunt marcata de o pierde domnule...

-         Stefanos Anastopoulos la dispozitia dumneavoastra...

-         Domnule  Stefanos am observat ca sunteti un castigator in aceasta seara.

-     Ma tem ca nu am castigat nimic de valoare pana acum...dar am speranta ca norocul se va schimba. Zambeste cu subinteles...pacat ca nu suntem pe aceeasi lungime de unda.

Ma uit in ochii ei direct apoi ii soptesc in ureche pe un ton...greu de refuzat...” Vreau sa te intorci la bar si sa bei pana cand podeaua incepe sa aiba valuri, apoi vreau sa scoti din poseta somniferele pe care le ai si sa le inghiti pe toate. Esti de acord ? “

-         Desigur, imi spune zambind ca si cand as fi intrebat-o daca vrea o inghetata.

-         In cazul acesta iti urez o seara minunata si mult succes pe viitor...

O las singura la bar si e ca si cand n-ar fi stat vreodata de vorba cu mine. O vointa slaba si o minte incetosata sunt usor de manipulat pentru oricine...pentru mine sunt de-a dreptul o joaca...nu-mi plac treburile neterminate si urasc femeile isterice...

D.’s part:

A inceput sa-mi curga sange din nas....mainile ma dor, iar gandurile...s-au oprit. S-au oprit...in sfarsit. Iau o esarfa alba din cuier si-mi sterg sangele, care tot continua sa curga. Ma intind pe canapea si incerc sa adorm, nu inainte sa descui usa...acum ma poate gasi oricine. Emotiile...s-au consumat. Orice alte senzatii...s-a stopat. Nimic nu mai conteaza de acum incolo...cel putin pentru mine.

Pana cand ma va gasi Diavolul, cred ca voi adormi. 

Sper sa-i placa peretii mei...i-am redat din memorie in proportie de 99% cuvintele din jurnalul caruia i-am dat foc...ha, mi-am redecorat biroul...ar trebui sa fie mandru. Cine ar mai putea retine amintirile lui in atatea amanunte si sa si le scrie pe pereti? Fanii lui ar fi invidiosi...fanii, pe care nu ii are, ha...

Adorm....nu pot sa mai raman treaza...ultimul lucru pe care-l privesc inainte sa inchid ochii este cutia mea de pe birou, care acum cateva ore avea 8 markere nefolosite, iar acum nu are nici macar unul...

- to be continued

HB-Halucinaţie Bucureşteană-Cartea 5- Part 3

Motto: "Cel mai mare diavol se află în mine. Nu-mi sunt nici cel mai bun prieten, nici cel mai mare duşman" – Whitney Houston

Devil’s part:

Toti stau cu ochii in pamant, nici unul nu spune absolut nimic…nu ca ar avea ce sa spuna sau posibilitatea sa o faca peste vocea mea ce rasuna in toata sala mai rau ca o furtuna…oameni incompetenti…cum au reusit sa se tarasca din apele primordiale si sa ajunga pana aici este peste capacitatea mea de intelegere…cu toate acestea ma aflu in fata lor, urland la ei intr-un fel ce este atat calm cat si furtunos…ceva ce un om nu ar putea sa faca…doar un Diavol.

- Incompetenta voastra este incomparabila domnilor…cum este posibil ca din tot consiliul ce se afla aici cu tot cu subalterni directi, ca nimeni dar absolut nimeni sa nu-mi poata explica imbecilitatea care a fost comisa!

Cum este posibil domnilor, ca un nimic de 20 de ani sa fie capabil sa falimenteze si apoi sa preia o sectie din compania aceacesta?

- Domnule, cu tot respectul, ne-a sabotat produsul si cotatia pe piata a scazut prea mult sa putem sa remediem situatia…sa vindem a fost singura noastra posibilitate de iesire dintr-o situatie de ge…Nu apuca sa termine ce are de spus…

- Am cerut cumva justificari? Am cerut cumva informatii despre cum se fac afacerile? Arat cumva a genul de persoana care necesita lamuriri de genul?

- Nu domnule, doar ca…

- Intrebarea mea a fost retorica. Inca un raspuns de genul acesta si-ti garantez ca selectia naturala nu te va vedea cu ochi buni...

- Departamentul de securitate…cum va explicati domnilor o sabotare a produsului? Pentru ce sunteti platiti? Unde sunt informatiile cu privire la sabotori si mai ales cu privire la concurenta acestui paduche ?

Liniste totala…idiotii…

- Ma astept la un raspuns domnule Marcus si sper sa fie al dracului de bun.Vreau sa stiu ce progres ati facut cu privire la bresa facuta in securitate. Simt ca necesitati putina motivatie pentru viitor…
- Domnule, este imposibila identificarea faptasilor si a bresei intrucat camerele si senzorii nu au inregistrat nici o…

Fara pic de efort si cu o miscare scurta eram in spatele lui cu mainile pe cap…sunetul scos de gatul sau rupt a umplut nu numai sala dar si mintile adunaturii de directorasi ce se aflau la masa…angajati imbecili la una din companiile mele ce produc aditivi alimentari…Toti erau incremeniti de gestul pe care l-am facut si toti stiau ca are sa le fie soarta fiindca nimeni si nimic nu ma putea atinge…cunosteau cu totii povestile legate de mine si in incaperea acesta nu se afla eroi. Subalternul lui Marcus, Matthew se uita fix in ochii sticlosi ai sefului sau mort…inima-i batea atat de tare incat puteam sa dansez pe ritm…

- Domnule Matthew , in calitate de director pe departamentul securitate ce imi puteti spune cu privire la sabotajul ce a avut loc? Se uita la mine cu niste ochi…ma mir ca nu are inca pantalonii uzi.

- Veti avea un raport complet in doua zile, domnule!imi spune facestacindu-se, balbait, crezand ca ma impresioneaza...

- Stiti doar ca nu-mi plac oamenii ineficienti...de aceea, vreau sa luati exemplul domnului Marcus aici de fata…stiti cu totii care este miza proiectului acesta si nu voi accepta nici un fel de scuza, subterfugiu sau intrebare inutila. Nu veti vedea pic de mila sau simpatie din partea mea domnilor, va veti face treaba sau veti fi inlocuiti…intr-un mod cat mai ostil posibil. S-a inteles?

“ Da domnule” se aude corul sclavilor din incapere…Nabucco ar fi gelos…

In exact 12 ore trebuie sa fiu in Istanbul... sun la Four Seasons, iar receptionerul imi confirma rezervarea pentru camera 15…daca nenorocitul acela mic si arogant are impresia ca poate sa faca ce vrea doar fiindca libidinosul meu frate, Michael, ii suporta capriciile se insala amarnic…In Instabul se afla sediul central a uneia din corporatiile lui…una ce se ocupa in special de transportul maritim…practic detine stramtoarea Bosfor si mai mult ca sigur acolo se va gasi si serverul central care inregistreaza toate miscarile, rutele si ce mai am nevoie pentru a-i face probleme vapoarelui nenorocitului…daca se joaca cu focul in cazul acesta va fi carbonizat…

Drumul este scurt si lipsit de evenimente notabile, l-am petrecut mai mult studiind planurile cladirii si elaborand un plan eficient de a fura datele respective…D. nu va fi prea implicata in el, stie ca trebuie sa vina aici, insa inca nu am auzit nimic despre ea. Cu toate acestea, ii las un mesaj, spunandu-i sa se grabeasca. Ii explic ce are de facut pe scurt, misiunea ei va fi una simpla…sa lase un plic la receptie pentru el…o mica dedicatie din partea mea…restul va trebui sa fac singur.

Ma uit pe geamul avionului cand coboram spre pista si a fost indeajuns incat sa-mi trezeasca iarasi setea…setea pentru ceea ce era odata. Rascrucea lumii…Constantinopolis…acum un monstru cu doua fete intins cat vezi cu ochii si de la 10.000 de metri inaltime… cum au putut sa creeze…langa pietre stravechi ce au pavat strazile inca din timpurile cele mai vechi ale civilizatiei prezente...sa aseze cladiri din sticla si otel ce reflecta nimic din realitatea locului…o tentativa artificiala si grotesca de a demonstra un progres mai artificial si mai fals decat orice din lumea acesta…incetul cu incetul sticla, otelul si tehnologia au inghitit Constantinopolul si n-au mai ramas decat mici insulite de adevar intr-o mare involburata de minciuna ce se intinde din Europa si pana in Asia…

Ajungand la hotel las deoparte gandurile la Constatinopol…nu-mi permit greseli si nici nu le voi face…melancolia este un sentiment uman si nu-si are loc in mine, nu acum si nu aici.

D.’s part:

Misterul face viata palpitanta...este ca momentul acela in care un barbat vede o femeie, dar nu poate spune nimic despre ea. Chiar nimic? Chiar nimic...asa este si Diavolul, de care am incercat sa scap in ultimele doua saptamani, evitandu-i prezenta. Savurandu-i absenta.

Am definitiv proiectul pe care eu si Pierre vrem sa-l implementam pe plan international incepand cu 2014...lantul cazinourilor Maxim, un lant in care Romania, Turcia si Franta sunt principalele noastre locatii.

De ce Maxim? Cred ca stiti raspunsul mai bine decat mine...am nevoie sa tin cu orice pret mortul viu, pentru ca astfel ma tin si eu pe linia de plutire, aceea aflata intre normalitate si nebunie. Unele sechele nu se pot vindeca...dar se pot agrava. Deschiderea oficiala va fi in doua saptamani, fix in ziua cand se face un an de cand l-am omorat pe Max...pentru ca nu exista zi in care sa nu ma trezesc si sa nu ma intreb cum potr trai fara el. Adevarul este ca nu prea pot. Dar mai degraba cred ca o fac oarecum din orgoliu...orgoliul meu nemasurat, la care nu voi renunta niciodata. Seni seviyorum...

Sunt in Istanbul de aproape o saptamana, dar numai eu si Pierre stim acest lucru. „Orasul lui Byzas”, asa cum era numit odata...Intemeiat cu peste 2500 de ani in urma, in 667 i.Hr, Istanbulul de azi a fost pe rand colonie greceasca (denumita Bizant), capitala a Imperiului Roman de Rasarit (Constantinopol), centrul lumii otomane (Istanbul), principala metropol a Turciei.

Insa nu o sa va povestesc acum despre istoria sa. Eu si Pierre ne aflam aici pentru afaceri...negociem de cateva zile cu  partenerul nostru principal in vederea produselor care vor fi vandute clientilor nostri in cazino. Nu ne intelegem cu pretul, eu i-am oferit 20%, el imi spune ca vre 25%. Ori iese ca mine, ori iese ca mine. Alte variante nu exista.

Chiar in timpul ultimei noastre sedinte,  primesc un mesaj de la Diavol. Parca stie sa intervina mereu in momentele nepotrivite... Imi explica cum trebuie sa iau un plic de la el din camera pe care sa-l las la receptie.

Ma’friend...ai probleme pe sistem nervos? Ti-e frica sa-l lasi chiar tu sau vrei sa creezi un efect aparte? Atunci mituieste o menajera, pentru ca ultimul lucru pe care eu o sa-l fac va fi sa-ti livrez tie un plic. Diavolul are mai nou nevoie de hamali...A gresit persoana. Acum o saptamana am mai omorat un om, iar acum ma suna sa trimit o scrisoare...Vrea scrisoare? Uite una potrivita cu atmosfera si ambientul...

„Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale...
De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.”

Diavolul nu stiu cat de bucuros le va duce, dar cu siguranta nu a expediat scrisoarea „a VI-a” post mortem a lui Mihai Eminescu.

Dupa ce inchei un parteneriat de succes, cu un procent de 21,5% pentru turc, il sun pe receptionerul sef de la Four Seasons si-i explic situatia, livrand o suma considerabila (din contul Diavolului evident) catre dansul, pentru a rezolva problema plicului. Data viitoare insa...presimt ca nu o sa mai am semnal la telefon, datorita download-urilor „scrisorilor” eminesciene.

Devil’s part:

Parasesc hotelul si ma indrept spre centrul economic al metropolei…un loc oribil construit fara pic de imaginatie artistica sau proportie…produsul finit al capitalismului iesit de sub control in care cladirile sunt inalte si stralucitoare, dar goale si fragile adapostind nimic cu o valoare reala...

Cladirea in care se afla serverele de care am eu nevoie se afla exact in centru centrului…o imensitate din sticla construita exact ca o gheara ce iese din pamant si care se vrea a fi un turn catre ceruri…bieti fraieri…in felul acesta nu o sa ajungeti niciodata in ceruri…in schimb destinatia opusa va asteapta cu bratele deschise.

Punctul de acces in interior a fost usor de localizat…o intrare de serviciu pe partea vestica a cladirii are o bresa in securitate…camera de filmat are un unghi mort timp de 8 secunde…mai mult decat suficient sa sparg incuietoarea si sa intru. Holul apoi m-a dus exact in aripa de mantenanta…fix unde am gasit un terminal de date legat la serverul principal. Desi informatiile de care am nevoie nu pot fi accesate de aici, camerele de filmat pot fi…10 minute de munca si le-am programat sa transmita un loop de filmare continuu in care nimic nu se mai vede pe ele in afara de holuri goale. Este programat sa tina 20 de minute,apoi sa se stearga singur…prefer sa-mi las cartea de vizita la usa din fata, apoi la cea din spate…

Holurile sunt goale si nepartrulate…nemernicul este atat de arogant, incat crede ca nimic nu-l poate atinge aici unde-l doare…cu atat mai bine pentru mine…

In cateva minute ajung in camera serverelor…securizata s-ar presupune, dar nimic ce nu poate fi rezolvat cu surtcircuitatea unor sisteme auxiliare din panoul de comanda…usile se deschid mai usor decat muntele Sesam…inauntru printre toate terminalele si serverele ce straluceau am gasit rapid un puct de acces. Cateva linii de cod inserate si datele se aflau in pe un hard extern pe care l-am adus cu mine…tot ce vrei sa stii despre afacerile navale a unui sobolan mic si arogant. Am grija sa las totul exact asa cum am gasit si ies din cladire fara sa fiu vazut, auzit sau inregistrat…o seara productiva.

Dupa ce am ajuns la hotel am avut grija sa transmit datele unei echipe specializate pentru a-l “elibera“ pe competitorul meu de bunurile cele mai de valoare de pe transporturile lui navale…piratii sunt peste tot, nu doar in Caraibe.

D.’s part:

Decid sa sarbatoresc cu Pierre la restaurantul din marele turn astronomic, Turnul Galatta. Despre tinuta nu ma intrebati, suntem scosi ca din reviste, ultimele apartii ale lui JPG, de la ultima sa prezentare...de la Paris.

“In Paris, in lupanare de cinismul si de lene

Cu femeile-i perdute si-n orgiile-i obscene,

Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos...

Ce a scos din voi Apusul cand nimic nu e de scos?”

- Oui, mais je suis très fatiguée depuis deux semaines et je ne sais pas d'où cela vient...

- J'espère que ton accès de fatigue a disparu! imi spune Pierre, atunci cand chelenerul aduce sticla de sampanie, pentru a sarbatori succesul nostru.

- Mon cher, je ne peux rien te refuser...ii spun, razand, ciocnind cu el.

Ma uit in gol, observand toata forfota de la baza turnului. Istanbul are unicitatea sa...este singurul oras in care istoria parca inca-ti vorbeste.

„Caci din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste

Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.”

Sunt chiar la rascrucea lumilor...asa cum mi-a marturisit si arabul asasin, la inchisoare. „La rascrucea lumilor veghea nu se tine din varful turnului, ci din opusul sau.” Sunt in varful turnului, la rascrucea lumilor...care insa este opusul? Ii spun lui Pierre ghicitoarea, iar el se uita in gol si mai pierdut decat mine. Francezii...la ce tara frumoasa au, este normala sa nu-i mai intereseze alta.

-  Alors, ici! striga Pierre, de parca ar fi descoperit America...

Arata spre reflexia lunii in mare, spunandu-mi cat de fascinanta i se pare imaginea. Face repede poze cu telefonul si le pune pe Instagram. Ah, francezii...atat de pasionali. De ce arabul nu putea sa-mi transmita mesajul simplu? La urma urmei, nu este ca si cum m-as fi intalnit cu Diavolul, l-as fi tras de maneca si i-as fi spus...Hei, am dat de un tip care te cunoaste. Nu.

Continui sa ma uit, incercand sa-mi dau seama daca are sens sa-mi bat capul sau nu...oare arabul chiar il cunostea pe Diavol? Daca m-a mintit? Daca s-a inteles cu Diavolul? Singurul lucru care il indica reflexia lunii este o moschee, una pe langa care am trecut destul de des in ultimele zile.

“Pan’ ce izvorasc din veacuri stele una cate una

Si din neguri, dintre codri, termurand s-arata luna!”

Cer nota, iar apoi ii spun lui Pierre ca vreau sa vizitam cladirea. Pare destul de incantat, mai degraba fascinat, ceea ce-mi ofera mie libertatea de desfasurare.

Desi este tarziu, fiind aproape 9 p.m., lumea inca o viziteaza. La intrare, ne intampina un batran turc, imbracat cu o tunica alba lunga, zambindu-ne. 

“La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort

Un batran atat de simplu, dupa vorba dupa port.”

Vrea sa-i platim taxa de intrare. Ii platim, iar apoi il rugam sa ne explice istoria acestei moschei. Vorbeste engleza stricat, dar Pierre stie turca, asa ca incearca pe cat posibil sa-mi traduca. Moscheea nu are mai mult de 8 incaperi, destul de strimte, prafuite si populate de altii oameni, care sunt curiosi sa o viziteze. Batranul ne explica ca mosceea a apartinut unui nobil turc, in secolul al XVII-lea, care a fost consilierul unui mare sultan...nu sunt atenta, ma uit in jur precauta, sa nu-mi scape un detaliu. Am ajuns sa vizitez moscheii ale unor nobili turci...aproape ca as putea spune ca este deprimant.

Ajungand in bucatarie, ceva-mi atrage atentia. O carte groasa, invelita intr-o coperta maro, ca un fel de jurnal, zace pe ultimul raft al unui bufet. Pare pozitionata atat de firesc, iar in acelasi timp atat de anormal. Il las pe Pierre sa o ia inainte, ma invart prin camera pana iese ultimul vizitator, facandu-mi de lucru pana atunci cu niste lingure de lemn. Dupa ce raman singura, ma urc pe un scaun si ma inalt spre bufet, luand jurnalul si ascunzandu-l in geanta mea mare si rosie Prada. Halal combinatie...

Ma indrept spre usa, unde-l gasesc pe mon cher, multumindu-i mosneagului. Ii zambesc si eu, iar apoi il iau la brat pe Pierre si am grija sa ne facem cat mai disparuti in multime...

Devil’s part:

Am pornit pe strazile odata aglomerate ale centrului vechi…este noapte, asa ca strazile sunt aproape goale, cu exceptia vagabonzilor si a ratacitilor ce se grabesc spre hoteluri…gunoaie peste tot pe strazile inguste, mirosul de gaze in aer si in general sentimentul de tensiune predomina in atmosfera…

Nu fac altceva decat sa bantui strazile, sa incerc sa-mi amintesc cum aratau acum sute de ani cand orasul era cu adevarat o rascruce a lumii…dar vechile drumuri sunt in mare parte acoperite si cladiri inalte si inghesuite le-au luat locul. Gradini frumos mirositoare au fost inlocuite cu hoteluri ieftine pline cu turisti ce incearca sa simta atmosfera intrarii in orient, cladiri ale nobililor transformate in atractii turistice, lasate fara nimic altceva in afara de o umbra de grandoare si moscheile care desi s-au pastrat intacte nu mai retin decat o farama din puterea pe care o detinea odata…

Un oras trist si aglomerat unde oamenii incep sa uite complet cine au fost si mai important, nu-i intereseaza cine vor ajunge.

Dupa cateva ore de plimbat prin micile parcuri ramase, pe strazile inguste si imbacsite, un ecou distant imi atrage atentia…un sunet oarecum familiar al unei chitare arabesti se aude inabusit de dupa un adevarat zid de cladiri. Incerc sa gasesc o strada care sa duca inspre sunet dar nu fac decat sa ma indepartez pana cand gasesc o strada ce cobora abrupt spre o parte a orasului de care nici eu nu-mi aduc aminte. O iau pe strada si sunetul devine din ce in ce mai pronuntat…ceva ca o amintire ce iti apare din ce in ce mai vivid in minte…numai ca sunetul incepe sa fie acompaniat si de niste tobe slabe dar ritmate, apoi de niste flaute si intr-un final de voci subtiri de femeie…

Desi merg spre sursa nu pot sa vad absolut nimic…nici macar geamurile cladirilor nu se mai vad , iar luminile stalpilor sunt stinse. Pe straduta cea ingusta este bezna totala si desi pot sa vad tot ce este in jurul meu, nu disting absolut nimic...pentru prima data in nenumaratii ani de cand umblu pamantul…m-am ratacit…

Continui sa merg si sunetele rasuna din ce in ce mai clar…strada arata ca un tunel la capatul caruia nu vad nici o lumina…doar ceata si intuneric, dar nu ma tem de ele…sunt mediul meu natural. Mergand incet pot sa disting in sfarsit melodia…una veche inca de pe timpul cand zidurile orasului erau pazite de soldati cu torte in mana…

Intr-un final se zareste o lumina, dar nu la capatul strazii intunecate, ci intr-o parte lateralaa ei…o alta straduta ingusta cat pentru un singur om si curbata incat nu vedeam nimic altceva decat lampioanele arabesti ce o iluminau. Am intrat pe ea auzind ecoul muzicii ce se apropia si se insensifica cu fiecare pas pe care il faceam pana cand intr-un final am vazut si sursa…oameni cantand la instrumente vechi, femei dansand pe carpete persane intr-o gradina imprejmuita de ziduri din piatra, barbati ce fumau linistiti narghilele lor stand pe covoare groase puse direct pe jos, lampioane rosii ce colorau atmosfera si doi batrani cu barba alba ce erau antrenati intr-un joc de table la o masa de langa zid…

Am mers spre ei si am luat un loc pe un covor de langa cei ce cantau fericiti un alt cantec din vremurile de glorie a Constantinopolului…usor am inceput sa intru in ritmul cantecului ce povestea o romanta dintre un sultan si o servitoare la palat. Un turc nu chiar tanar mi-a intins zambind o narhilea si un pahar cu ceai aromat si mi-a urat sanatate in limba lor veche.

Narghileaua era cu mere dulci, ceaiul era aromat si muzica continua sa curga lin rasunand clar din pietrele vechi ce ne erau martore…am ramas acolo pana cand zorii au inceput sa se arate de dupa zidurile inalte de piatra si oamenii toti s-au retras.

D.’s part:

“Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele

Ce isi rade de-aste vorbe inganandu-le pe ele.”

Cine ar fi crezut ca Diavolul poate fi nostalgic?

“Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste...”

Au trecut doua zile de cand Diavolul a parasit Turcia...Eu inca sunt aici. In timp ce savurez o tigare la una dintre terasele din aproprierea hotelului,  ma gandesc ca ura mea pentru el este chiar o stare de fapt. Prezenta lui in incapere pur si simplu...ma scarbeste. Nu-i cred nici macar un cuvant din ce spune si-i urasc ipocrizia.

Iar acesta...este adevarul. In realitate, nu este ca in filme, cand personajele vor trece cumva peste resentimentele avute sau cum eu, ca orice personaj feminin autentic, voi sfarsi indragostindu-se de el. Nu. Pe aceasta fiinta nu ai cum sa o iubesti...“O, te-admir, progenitura de origine romana!”

Imi vibreaza telefonul si vad o poza pe care Pierre mi-a trimis-o pe Whatsapp cu noi doi, in fata moscheei. Dau zoom si ma uit la mine. Vad ca m-am schimbat, nu-mi spun nimic, dar o stiu...o simt. Am slabit, iar cearcanele sunt din ce in ce mai evidente. Ma chinui sa stralucesc, sa mai fiu o prezenta, sa mai fiu ceea ce eram odata, dar nu-mi mai iese.

“Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri”

Ochii...ochii spun totul. Ochii mei varsa atata indiferenta, atata raceala, atata nepasare, incat nu mai este nevoie sa mai spun ceva.

Intr-adevar, este asa cum a afirmat Diavolul. Oricat de mult l-as uri, atunci cand are dreptate, i-o dau. Sunt o umbra, da. Dar sunt o umbra…pe care el a creat-o. El a creat-o prin tot ceea ce mi-a facut.

Iar singura concluzie pe care o am, este ca principala mea ocupatie de acum incolo, va fi sa-l distrug. Sa-l distrug asa cum pot, atunci cand pot, cu fiecare ocazie care mi se iveste.

Caci intre mine si el, mereu va exista o diferenta.

Poate ca “narghileaua era cu mere dulci, ceaiul era aromat si muzica continua sa curga lin rasunand clar din pietrele vechi ce erau martore…”insa eu niciodata nu as ramane acolo “pana cand zorii incep sa se arate de dupa zidurile inalte de piatra si oamenii toti se retrag.”

“Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant

Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant.”

- to be continued

Anexe: Versurile folosite in aceasta parte apartin lui Mihai Eminescu, poezia “Scrisoarea a III-a”