HB- Halucinaţie Bucureşteană - Cartea 1 - Part 4

Havana Style

Motto: "Diana: The dress is for sale. I'm not." (Demi Moore- Indecent Proposal- 1993)

-         …te simţi mai bine? îmi zise băiatul satisfăcut, care zăcea pe pat în camera mea, jumătate învelit cu cearceaful.

Nu i-am răspuns... Eram prea ocupată să savurez ţigarea de după...poate că pentru el fusese noapte vieţii lui, însă pentru mine fusese doar ceva ca să mai alung plictiseala. Cuba avea părţile ei bune şi rele. Printre cele bune, se aflau şi puştii ca el...agătaţi întru-un bar autentic cubanez, cu muzica lor ritmată, care te face să uiţi pentru o perioadă de griji şi alte gânduri...

Îmi plăcea să urmăresc răsăritul de dimineaţă... îmbrăcată cu cămaşa lui, stăteam în scaunul din rogojină, privind spre panorama minunată care o aveam de la balconul deschis, citind ziarele din ţară...atunci am văzut că fusesei înjunghiat, că te aflai în spital şi că starea ta nu era prea bună. Nu ştiam cum să reacţionez. Băiatul s-a ridicat din pat şi a venit să mă pupe, mângâindu-mi părul meu lung şi bălai, ca apoi să mă îmbrăţişeze de parcă eram împreună de o viaţă...

-   Vrei să-ţi fac o cafea? 

Iar nu i-am răspuns. Mi-era prea lene să-i vorbesc, să-i spun că nu beau cafea, că nu-mi place cafeaua, aşa că am pus mâna pe cana cu suc de portocale de pe masa de langă şi am ridicat-o, ca să înţeleagă că nu am nevoie de servitori.

-    Ah, atunci merg să-mi fac eu una.

Mi-era încă prea lene să-i spun că vreau să se plece. Trageam din ţigare şi urmăream cum soarele renaştea parcă din mare, ca un adevărat zeu, plin de măreţie, mereu de neatins, având aceeaşi strălucire...momentul meu preferat din toată ziua, care îmi aducea liniştea sufletească de care aveam nevoie ... 

Brusc, am auzit lingura cum amesteca nesul în cană şi cum a sorbit din ceaşcă. 

-   Ce vrei să facem azi, frumoaso? îmi zise tipul, de doar 20 de ani, sprijinit cu cotul de bufetul meu, cu un prosop învăluit în jurul talie.

Era genul acela care se credea un mare şmecheraş pentru fetele de vârsta lui, care nu fusese refuzat niciodată şi care credea că avea lumea la picioare. Pentru mine, la cei 25 de ani ai mei, reprezenta doar o joacă, o distracţie de seară.

Nu m-am sinchisit să mă ridic imediat, pentru că mai aveam de citit ceva din rubrica lui Mircea Cărtărescu. El probabil aştepta să fiu leşinată după el, să-i cad la picioare, dar ştiam că eu voi fi cea care îi va pica cu tronc. Mi-am stins ţigarea în scrumieră, am lăsat ziarul pe masă şi m-am ridicat să merg spre baie.

-   Puştiule, vreau să-ţi iei astea şi să te cari, i-am zis pe un ton calm, arătând spre hainele lui, fără să fiu câtuşi de puţin ostentativă.

Am văzut cum s-a schimbat la faţă, ceea ce m-a amuzat uşor, dar nu ştiu dacă a fost pentru ceea ce i-am zis sau pentru că mi-am scos cămaşa în faţa lui şi i-am aruncat-o la picioare, având cel mai natural gest posibil. Ştiam că se holba la mine în timp ce mă îndreptam goală spre baie, studiindu-mi unduirea corpului, dar nu m-am mai întors să-i văd faţa, căci aş fi izbucnit în râs...deja surâdeam. Am intrat în baie şi fără să mă întorc, înaine să închid uşa, i-am zis:

-   Când termin, să nu te mai văd aici, am adăugat, sec. 

Am încuiat uşa, ştiind că după ce ieşeam din baie, el va fi demult plecat.

Peste jumătate de oră, am urcat în maşină şi când am deschis portiera, am văzut că pe scaun era un trandafir roşu şi un plic nesemnat. M-am uitat în jur, dar nu am văzut pe nimeni. Am ridicat plicul şi l-am deschis. Primisesem o invitaţie pe un yaht, la ora 9... dar era o invitaţie anonimă. Însă ceea ce m-a făcut să-mi dau seama cine mi-ar fi putut trimite invitaţia, era chiar numele vasului.

“The Devil’s Eye” nu era un vas oarecare. Deseară aveam să iau cina cu diavolul şi să fac tot ce pot să-mi recuperez inima. Cât despre inima ta.... nu mă mai încălzea cu nimic că era la mine. Am pornit motorul şi am plecat în viteză.

În timp ce mă plimbam pe autostradă, admirând oceanul şi plaja, care păreau a fi desprinse dintr-un colţ de rai, am început să analizez situaţia, gândindu-mă că poate îmi pare puţin rău. Nu era vorba neapărat de un regret...dar poate că nu ar fi trebuit să acţionez astfel.  Poate că am fost prea impulsivă şi trebuia să fi dat şi o a doua şansă....totuşi, era ultimul model de telefon care apăruse la Nokia, considerat cel mai bun telefon de business. Acum zăcea pe autostrada Constanţa-Bucureşti, desfigurat şi fără nicio şansă de a fi recuperat...

Dupa 3 kilometri de condus, m-am oprit la conacul meu de vară. Acolo aveam toate afacerile şi ştiam că angajaţilor le era dor de mine, mai ales că nu-i văzusem demult. Desigur şi mie mi-era dor de ei şi de abia aşteptam să mă schimb în ceva comod, ca să discut cu ei, să studiez actele şi să văd ce se mai întâmplase. Am parcat maşina în curte şi doamna Maria, una dintre angajatele mele de încredere, o femeie blândă, căreia nu i s-ar fi dat niciodată cei 65 de ani pe care îi avea, a venit să mă îmbrăţişeze...nu mai fusesem acolo deloc în ultimi 5 ani. Probabil şi-au imaginat că nu mă vor mai vedea niciodată. Doamna Maria a strigat, spunând că “La Patrona” s-a întors acasă.... “La Patrona” în engleză este echivalentul cu “the landlady”, ceea ce eram eu pentru ei.

Doamna Maria m-a condus în casă, ducându-se la bucătarie să-mi prepare băutura mea preferată, fără să mă mai întrebe. I-am găsit pe Miguel şi Nicole în living, copii doamnei Maria,  lucrând la lap-top-urile lor, printre o grămadă de acte, îngrijându-se probabil de bunăstarea conacului...i-am văzut cum s-au înveselit instant când m-au văzut, dar le-am făcut doar cu mână, căci vroiam să urc să mă schimb...am urcat la etaj, ducându-mă în dormitorul meu. Casa era absolut imensă....era moştenire lăsată de la naşul meu, care mă iubise ca pe propria lui fiica, acea fiica pe care nu o avusese niciodată.

Am deschis dressing-ul care se întindea pe dimensiunea a două camere normale şi am scos de acolo o pereche de jeanşi Guess şi un tricou alb, simplu marca Calvin Klein. M-am încălţat cu prima pereche de balerini care mi-au picat în mână, unii roşii de la Zara şi mi-am prins părul într-o coadă, în faţa oglinzii pe care o aveam în dreptul măsuţei de machiaj. Am coborât repede în fugă şi am văzut-o pe doamna Maria cum aranja pe terasă măsuţa, unde pusese limonada cu mentă, preferata mea, făcută cu lămâi aduse din sera noastră personală. Am intrat în sufragerie şi i-am rugat pe Miguel şi Nicole să vină cu mine, să lase muncă, să stăm la vorbă. Doamna Maria ne-a servit cu limonadă , apoi a început să taie plăcinta ei specială, cu mure şi vanilie, care-mi plăcea mie. Arăta atât de bine, încât nu mai aveam răbdare să se răcească. Parcă simţea că o să mă întorc...

-   Ştii că eu mereu simt, copila mea...îmi zise doamna Maria, zâmbindu-mi cald, după care s-a retras să-şi continue treaba în casă.

Am început să vorbesc cu Miguel şi Nicole, de parcă nu trecuseră 5 ani de când ne văzusem ultima oară şi am vorbit orice, în afară de afaceri. Mă ţineau la curent cu situaţia conacului prin avocatul meu şi nu existaseră probleme majore. Seceta, îmbolnăvirea vitelor erau chestii care veneau şi treceau, dar erau situaţii pe care ei ştiau să le stăpânească şi de aceea le-am acordat mână liberă. Ne ştiam de la 7 ani, făcusem toate clasele împreună, inclusiv liceul, apoi drumurile noastre s-au distanţat. Eu am vrut să plec în străinătate, să-mi urmez visele, să devin producătoarea celebră de film, ei au preferat să rămână pe loc, fără să ne fi gândit că peste ani vom ajunge să lucram împreună şi să rămânem în continuare cei mai buni prieteni. 

Miguel mi-a povestit despre soţia lui, Ashley, o canadiancă frumoasă, care a născut gemeni acum doi ani. Acum are un băiat şi o fetiţă, care sunt “lumina ochilor lui” şi se simte împlinit la cei 30 de ani ai săi. S-au mutat într-o casă, în apropiere, ce aparţine terenului nostru. Ashley e stewardesă şi nu a avut o problemă cu schimbatul locului. Acum sunt fericiţi şi se gândesc să plece într-o vacanţă toţi 4.

Nicole se logodise în primăvară, iar nunta era programată să aibe loc la iarnă. Anotimpul nu era o problemă, având în vedere că acolo, în majoritatea timpului, era cald. Îl chema Carlo, avea 23 de ani, era din oraş şi se iubeau la nebunie încă de la 16 ani. El lucra în domeniul transporturilor, iar Miguel le propusese ca după ce se vor căsători să locuiască la casa care se construieşte pe domeniu, lângă ei.

Aveau poveşti frumoase, ce m-au făcut să uit de situaţia mea şi de ceea ce trăisem. Însă totul s-a schimbat, atunci când m-au întrebat de ce m-am întors şi ce făcusem eu în ultima vreme. Desigur, varianta simplă ar fi fost să le zic că m-am îndrăgostit de un hoţ, care a furat cele mai scumpe bijuterii din lume în ultima vreme, doar pentru mine, un hoţ pe care ulterior l-am părăsit, furându-i inima, maşina şi bijuteriile, ca apoi să mă întâlnesc cu Diavolul, un vechi "prieten", furându-mi la rândul lui inima...şi care da,  mă invitase deseară să vin pe yahtul lui de lux. Nu. Am preferat să aleg totusi o altă variantă înflorită a poveştii, punând în centrul discuţiei munca mea de la studio, nu de alta, dar dacă le-aş fi spus adevărul, oricum nu m-ar fi crezut. 

Am vorbit până la apus, când mi-am dat seama că trebuie să ajung la întâlnire. M-am dus în cameră să mă machiez şi să mă schimb. Rochia galbenă şi pantofii negri fuseseră alegerea mea încă de dimineaţă, dar haina de blana de la Gucci o aveam doar în acel dressing. După ce am pus-o pe mine şi m-am uitat în oglindă, m-am gândit la tine...la ceea ce ai spune tu dacă m-ai vedea îmbrăcată aşa. Am scormonit geanta şi am găsit singura bijuterie pe care o mai aveam de la tine, un lanţ de aur, furat din Dubai, de la nevasta unui şeic prea bogat, ca să-i simtă lipsa. L-am pus la gât şi mi-am dat seama că într-un fel mi-ar fi plăcut să fi fost acolo, lângă mine, să mă vezi. Dar acum aveam altă problemă... la 9 trebuia să fiu pe ponton şi vroiam să fiu punctuală.

La 9 fără două minute coboram din limuzina pe care Diavolul mi-o trimisese. Şoferul fusese foarte amabil şi a avut grijă să mă servească cu orice vroiam pe drum, pus la dispoziţie la barul din maşină, însă l-am refuzat vehement. Tocurile mele erau singurul lucru care se auzeau pe pasarelă în tăcerea nopţii, fapt care l-au făcut să iasă din cabină şi să mă întâmpine. Mi-a prins mâna într-a lui, sărutându-mi-o.

-    Bună seara, stimata mea doamnă, îmi zise pragmatic Diavolul, zâmbindu-mi în colţul gurii.

Îi uram amabilitatea aceea excesivă. Am intrat în cabină, gândindu-mă cum să plec cât mai repede. Părcă eram într-un vis...unul al dracului de bun. Mi-a tras scaunul de la masa din faţa noastră şi m-a invitat să stau jos, apoi s-a aplecat să toarne şampanie în pahar.

-   Arăţi destul de bine în seara aceasta, mi-a zis, fiind atent în continuare la ceea ce făcea.

Mi-am aprins o ţigare şi tăcut. Şi el arăta mai bine ca data trecută, cămaşa aceea Armani suflecată se completa perfect cu pantalonii lui albaştri din mocasin. Dar asta nu însemna că venise momentul să ne reîmprietenim. Însă mereu am ştiu să primesc un compliment.

-   Mulţumesc, am spus, ridicând paharul de şampanie.
-   Propun un toast...zise el , uitându-se în ochii mei. Pentru...
-   Max, i-am spus, luându-i cuvântul. Vroiam să-l enervez, dar ştiam că nu va reacţiona.

Am ciocnit şi am dat tot paharul pe gât. Mi-a zâmbit, după care a lăsat paharul pe masă şi m-a privit.

-   Ce să fac eu cu tine în seara asta?

Ştiam că nu sunt prea multe variante de luat în calcul. Iar sexul nu era una dintre ele...

Nu peste mult timp, limuzina lui mă lăsa înapoi în faţa porţii conacului. I-am mulţumit şoferului pentru plimbare şi am intrat în casă să merg spre dormitor să mă odihnesc. În schimb, sosiseră ziarele şi l-am luat pe cel din ţara, unde am văzut că starea ta de sănătate se agravase. Nu ştiam ce să fac. Am urcat în cameră, am închis uşa, am luat telefonul în mână şi am sunat.

La spitalul Universitar din capitala, era de obicei multa agitaţie. Am auzit zgomotul atunci când sora ta, Alina, a răspuns la telefon.

-  Bună, Alina. Sunt eu, ...
-  Da, ştiu cine eşti, a zis ea, nelăsându-mă să termin propoziţia.

Alina mi-a răspuns sec, cu aceeaşi răceală în voce, deoarece nu mă suportase niciodată. Îmi spunea că eu l-am fascinat pe fratele ei şi că din cauza mea a luat-o razna si nu se mai intelege bine cu ea si ai lui.

-  Am sunat să te întreb cum se simte.
-  Nu prea bine...am auzit un foşnet şi mi-am dat seama că a intrat într-un loc mai retras ca să vorbească. E în comă de câteva zile. Medicii nu-i dau prea multe şanse. Se pare că cine l-a înjunghiat a fost profesionist.

Am tacut cateva secunde. Max...ce naiba facusei?

- Poliţia a aflat ceva?

-  Nu, momentan nu se ştie nimic, dar le-am pus pe unchiul să oprească ancheta, pentru că nu vreau să se descopere mai multe despre el.
-  Înţeleg...am spus, atingându-mi lanţul pe care-l purtam la gât.
-  Tu unde eşti? De ce nu vii să-l vezi?

Poate pentru ca l-am părăsit.

-  Sunt plecată din ţară.
-  Şi ceea ce faci tu acolo este mai important decât el? mi-a zis răspicat.
-  Nu...dar nu pot veni acum.

Nu puteam să-i spun ceea ce se întâmplase. 

-  Da..sigur, zise ofuscată.
-  Trebuie să închid, Alina.

Am închis. Fusese o mare greşeală că o sunasem. Tu făceai parte acum din trecutul meu şi nu avea decât să se întâmple orice cu tine, pe mine nu trebuia să mă mai intereseze. Atunci mi-a sunat telefonul. Era un număr privat. Dacă Alina avea chef să-mi ţină morală...

-  Diseară, la 7 , la Evissa. Ne vedem acolo.

Până să apuc să spun ceva, a închis. Diavolul avea un fel ciudat de a vorbi la telefonul. Parcă avea altă voce. Una ce-mi transmise un ordin.  

Am lăsat telefonul pe pat şi am coborât , petrecându-mi ziua cu Miguel, Ashley şi Nicole, am fost să călărim, să vizitam grădinile noastre, l-am cunoscut pe viitorul soţ al lui Nicole, am stat la taclale cu doamna Maria, am făcut orice altceva care să-mi ia gândul de la situaţia actuală. În jurul orei 6, în schimb, am început să mă pregătesc, să plec la club. Mi-am pus pe mine blugi, am schimbat un tricou, apoi mi-am scos geaca maro din dulap, pantofii mei cu toc roşii şi am luat decapotabila. Până în oraş, am condus cu viteză mare. Aveam nevoie să mă eliberez de stres. 

Când am intrat în club, nu mi-a luat mult să-l găsesc. Stătea la o masă mare, înconjurat de 3 fete, care nu ştiau cum să să-l sufoace mai repede cu mângâierile şi săruturile lor. M-am oprit în faţa lui, privindu-l, surprinsă.

-  De ce m-ai chemat ? i-am zis rece.
-  Ştii...zise el surâzând...ai plecat cam repede aseară şi m-am gândit că o partidă cu ele nu ar avea farmec daca nu te ai alătura şi tu. 

Diavolul a început să râdă în hohote, fiind extrem de mulţumit, iar acele fete, acele c... râdeau împreună cu el, încercând să mă tragă de mână, să mă alătur lor. 

Se aştepta să plec, să mă enervez, dar nu am făcut-o...nu i-am oferit satisfacţia. Le-am dat la o parte şi m-am aşezat în braţele lui..îmi amintea atât de mult de cineva....M-am uitat în ochii lui, l-am mângâiat pe obraz şi i-am spus:

- Dream on.

A râs, m-am ridicat şi am plecat. Am mers spre maşină, când mi-a sunat telefonul. Recuperasem numărul de la Vodafone şi-l rugasem pe Miguel să mi-l dea pe-al lui, în caz că aveam nevoie de ceva. Primisem un mesaj. L-am deschis şi am văzut că era de la Alina:

“Inima lui s-a oprit.” 

Am ţinut telefonul în mână şi pur şi simplu nu puteam să am nicio reacţie. Murise? Era imposibil...inima lui era la mine, în siguranţă....dar oare avusesem chiar aşa mare grijă de ea?

Atunci am început să plâng. Am demarat în trombă, ducându-mă unde aveam să văd cu ochii. Sau nu aveam să văd din cauza ploii dese...oricum, dacă inima lui se oprise, a mea nu mai avea niciun rost să meargă...şi nici măcar Diavolul, nici măcar el,  nu ar fi avut cum să o mai ţină în viaţă. 

TO BE CONTINUED