HB-Halucinaţie Bucureşteană-Cartea 1-Part 9

Part 9

Motto : “Ain’t no way that I’m moving on, I love my Mr. Wrong.” (Mary J.Blige- Mr.Wrong)

Nu ştiam sigur dacă erai tu sau nu, dar atunci când am simţit cum îmi strângi mâna, am alungat orice dubiu...plângeai şi nu te puteai opri. Iar eu, nu puteam să deschid gura, să-ţi spun să te opreşti. Nu puteam să deschid ochii, să-ţi arăt că sunt bine...nu puteam să fac nimic. Eram în comă, iar totul era doar în capul meu. Deşi auzeam şi simţeam, nu puteam să fac nimic.

Atunci când l-am auzit pe doctor când a intrat pe uşă şi a spus că semnele mele vitale sunt foarte slabe, ceva din interiorul meu s-a răzvrătit, a vrut să mă ridic şi să-i arăt că sunt bine, că nu e nevoie să dramatizeze atât, însă mă simţeam atât de slăbită...o comisesem rău de data asta.

Prima dată când au văzut un semn vital de la mine, a fost după 2 săptămâni, de când stăteam internată, în momentul când Diavolul a intrat în cameră. Tu plecasei de câteva zile, spunându-mi că ai ceva important de rezolvat şi o lăsasei pe Alina să aibe grijă de mine...dar acum eram doar eu cu el în cameră, eu la un pas să-l însoţesc în călătoria lui preferată.

I-am simţit respiraţia, cum s-a apropiat de mine şi mi-a pus mâna pe piept, apăsând uşor. Aveam să mor şi o ştiam. Era inevitabil,. În ultimele gânduri, te-am inclus pe tine, pe mama, pe tată, filmele mele, echipa mea şi tot ce am realizat.

Aparatul a început să piuie din ce în ce mai tare, iar eu simţeam cum inima mea a luat-o la trap, gata să-mi sară din piept. Atunci i-am simţit ultima dată mâna, cum mi-a dat părul după ureche şi mi-a şoptit suav şi în acelaşi timp, parşiv, aşa cum numai el putea să o facă:

-         Si vis amara, ama !

Ca un ecou surd, vorbele lui mi-au răsunat în ureche, în timp ce inima mea se domolea din bătăi şi mergea din ce în ce mai încet...mă liniştisem, aşteptând momentul. Auzeam în jur zgomote, agitaţie, cum doctorii încercau să mă resusciteze....însă eu...

Injecţia cu adrenalină şi-a făcut imediat efectul. Am deschis ochii brusc, iar doctorii s-au blocat. Parcă reînviasem şi era un fel de...welcome to life...Saint-Tropez, din păcate, era destul de departe. Am închis ochii, deoarece mă simţeam obosită şi am auzit urale şi vorbe de bine, strângeri de mână pe care medicii satisfăcuţi că au reuşit şi le ofereau.

Am zărit-o pe Alina, l-am zărit pe Îngerul, însă pe tine...

Zilele treceau şi tu nu apăreai. Încă nu puteam să vorbesc, dar atunci când după aproximativ cinci zile am reuşit să mă stabilizez, primul lucru pe care l-am făcut a fost să o întreb pe Alina de tine. Când am întrebat-o unde eşti, ea s-a uitat în gol, tristă şi mi-a răspuns cu o voce tremurândă:

-         Nu ştiu...el...a plecat. Pur şi simplu.

Imposibil, ceva se întâmplase. Auzisem discuţia dintre ei, când el i-a cerut să aibe grijă de mine, indiferent ce se va întâmpla. Dar ea nu avea de unde să ştie că eu practic ştiam tot ce se discutase în salon, că deşi fusesem în comă, paradoxal, eram mai trează ca oricând.

Apoi mi-am auzit inima bătând. Am pus mâna dreaptă pe ea şi mi-am dat seama că nu murisem...că Diavolul mi-a dat, în sfârşit înapoi, ceea ce furase. Însă care fusese preţul...?

Meditarea mi-a fost întreruptă atunci când Îngerul a intrat în salon, să mă viziteze. Alina s-a ridicat şi a plecat. El s-a aşezat lângă mine, zâmbindu-mi şi ţinându-mă de mână, mângâind-o.

-         O să te faci bine.

La naiba, ştiam şi eu asta! Cred că am afişat cel mai fals zâmbet din viaţa mea, deoarece vroiam ca el să plece. Nu am deschis gura să vorbesc, nu vroiam să vorbesc cu el. Simţeam repulsie şi mă gândeam la un singur lucru. Te vroiam pe tine... Unde erai? De ce nu erai lângă mine? Aveam nevoie de tine mai mult ca oricând, iar tu erai cine ştie pe unde....

-         Când o să ieşi de aici, vom face multe plimbări, ca să-ţi revii.

Iar am zâmbit fals. Plimbări?! Omul acesta sau ce era el nu mă cunoştea deloc...nu mi-a plăcut niciodată să mă plimb...poate doar cu maşina cu viteză, pe autostradă sau pe plajă, cu şampanie şi multe cutii de prezervative la bord. Deşi se purtase cu mine foarte frumos, nu mă înţelegea şi cunoştea deloc...

-         Mi-am anulat concertele de la Londra, să pot sta cu tine.

Norocul meu a fost că doctorul a intrat în salon, pentru a verifica semnele vitale. Simţeam că mai aveam puţin şi voi exploda, datorită amabilităţii tale false, care ar fi mişcat oricare altă fată, dar pe mine, nu. Eu îmi vroiam hoţul înapoi. 

Noaptea îmi era cel mai bun sfetnic...atâtea nopţi le-am petrecut uitându-mă pe geam, la blocurile noi din Bucureşti, gândindu-mă la ceea ce-mi doresc cu adevărat de la viaţă...de la viitor...de la tine. 

Când am simţit izul de parfum Carolina Herrera în cameră, am ştiut că te-a întors. Intrasei fără să te vadă nimeni, fără să te simtă nimeni, ca să mă furi pe mine...m-am prefăcut că dorm şi am închis ochii.

Tu te ai apropiat uşor de pat şi te-ai aşezat lângă. Îmi controlam respiraţia, ca să te fac să crezi că dorm. În salon era întuneric beznă, iar asistenta urma să vină să mă verifice peste jumătate de oră. 

-         Nu o să te mai părăsesc niciodată, love.

Câte nopţi plânsesem eu fără ca tu să ştii, aşteptând aceste cuvinte...

Te-ai aplecat şi m-ai sărutat pe frunte. Dacă până atunci nu credeam că tu eşti bărbatul cu care vreau să-mi petrec restul vieţii, acum eram sigură.

Am ridicat mâna dreaptă şi am pus-o în jurul gâtului tău. Ai tresărit.

-         Trebuie să mă ajuţi să plec de aici. Nu mai suport spitalul ăsta.

Ne-am privit timp de câteva secunde şi am bufnit în râs.

-         Nu cred că ar fi cel mai indicat lucru, mi-a spus, zâmbind.

M-am ridicat şi te-am sărutat. Trecuse atâta timp de când nu mai făcusem asta...mi-era sete de tine. După aproape zece minute, am reuşit să ne oprim, pentru că rămâneam fără timp.

-         Da, ai dreptate, ţi-am răspuns cu seriozitate. Cel mai indicat lucru ar fi să fim la tine în pat şi să facem dragoste.

M-ai strâns de mână, simţind că asta era ceea ce vroiai şi tu.

-         Te externează peste trei zile.

-         Vreau să plec acum, ţi-am zis dând la o parte cearceaful şi ridicându-mă în picioare.

Tu încă te uitai la mine.

-         Nu, de fapt, vreau să plec cu tine.

În acel moment, m-ai luat în braţe, iar în zece minute deja reuşisei să mă scoţi din spital...era ultimul lucru pe care-l mai furai, dar şi cel mai de valoare. Am intrat în parcare şi am urcat într-un Audi A8. Îţi luasei maşină?

-         E a unchiului meu, i-am împrumutat-o.

Sau ai furat-o. Dar nu mai conta. Era perfectă. Am urcat în spate, deoarece aveam nevoie să stau întinsă.

-         Ţi-am adus nişte haine, schimbă-te.

Îmi luasei un tricou negru de la Louis Vitton, simplu, aşa cum îmi plăcea mie şi nişte blugi conici, Prada...nici că s-ar fi putut mai bine.

-         Îţi plac? m-ai întrebat.

-         Le-ai furat?am zis râzând.

M-ai privit prin oglinda retrovizoare, cu puţină tristeţe în ochi.

-         M-am lăsat doar, ştii...

Am zâmbit şi m-am aplecat spre torpedou, să scot ţigările. Mi-am aprins una, iar când ai oprit la semafor, m-am transferat pe locul din faţă, în dreapta ta...am deschis geamul să scrumez.

-     Nu o să te laşi niciodată. Aşa cum nici eu nu o să mă las de fumat. Sau de tine. Îmi place prea mult.

M-ai privit, ai zâmbit în colţul gurii şi ai demarat în trombă. Ai intrat pe autostradă, iar la primul loc mai liniştit, ai virat brusc, ai oprit maşina şi m-ai tras spre tine, sărutându-mă. 

Apoi am ieşit afară să fumăm o ţigare...mi-era frig, aşa că m-am prins în braţele tale, ca să nu îngheţ. Stăteam sprijiniţi de maşină, uitându-ne spre orizont, cum razele soarelui se întrevedeau uşor pe cer.

Iar singurul lucru la care mă gândeam era ca...te-aş da dracu' Max.
Te-aş da dracului şi nu mi-ar păsa ce ţi se întâmplă.
Ne prefacem pentru câteva minute că totul este perfect...când de fapt amândoi ştim că asta nu e decât o halucinaţie.
şi una încă...ieftină...

THE END