HB- Halucinaţie- Bucureşteană Cartea 1- Part 7

Motto: “Money matrimony, yeah, they tryna break the marriage up [...] What you need, I got what you need.” (Jay-z ft. Kanye West- Gotta have it)

Aceste versuri le ascultam la iPod-ul meu alb, în timp ce eram în tren spre Londra…hip-hop-ul a fost şi va rămâne prima mea dragoste. Nu un hoţ sau un Diavol sau mai ştiu eu ce altă figurină…

De aceea, mergeam înapoi la ea. La el mai exact…primul meu prieten, care stătea în Londra de aproape 8 ani de zile. În timp ce priveam împrejurimile pe geamul din vagon, mă gândeam cât de simplă ar fi fost viaţa mea dacă veneam şi eu la facultate aici. Nu aş fi cunoscut un hoţ, nu aş mai fi făcut filme şi nu aş fi intrat în încurcătura asta…alături de el, mă regăseam pe mine. El a fost singurul tip din viaţa mea alături de care aveam linişte sufletească. O senzaţie pe care nu o mai trăisem de când ne despărţisem…  Păstram o amintire frumoasă în legătură cu el şi asta-mi plăcea mult... Desigur, el nu ştia asta şi nici tu nu o ştiai...

Lăsând la o parte acest aspect, nu venisem la Londra doar pentru el. Nu eram atât de slabă de înger, încât să călătoresc până în cealaltă parte a Europei, ca să văd un om…liniştea o avusesem şi în Havana, unde aş fi putut rămâne, desigur. Mergeam la Londra pentru că nu puteam să rămân în Bucureşti, să le dau satisfacţie, atât ţie, cât şi Diavolului...trebuia să vă oftic cumva nu?

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am coborât a fost să ies din gară, să mă aşez pe o bancă în parc şi să fumez o ţigare. Londra părea un oraş rece, dar în acelaşi timp mă simţeam bine. Eram îmbrăcată destul de lejer, în stil urban, cu o geacă de piele scurtă maro BSB, colanţii negri şi ploverul meu lung albastru de la Zara, combinate cu cizmele mele negre Burberry.

În timp ce fumam şi îngheţam de frig, mi-am deschis telefonul să verific apelurile pierdute. Miguel îmi lăsase un mesaj că au nişte probleme cu vecinii de la ferma din jur, dar pe care speră să le rezolve cât mai curând; cei de la studio îmi scriau despre succesul colosal pe care-l avea filmul făcut de mine, Diavolul mă întrebase dacă a fost bun ceaiul pe care l-am băut aseara, deşi el nu mai stătuse să vadă ce am facut, iar tu, ca de obicei, nu-mi scrisesei nimic…dar nu avea sens să mă gândesc acum la asta. Te-am părăsit până la urma urmei, nu?

Am stins ţigarea şi m-am ridicat de pe bancă. Am ieşit în stradă şi am făcut cu mâna la un taxi. După ce am aşteptat vreo câteva minute, am prins un taxi şi am urcat. L-am salutat pe bătrânelul simpatic de la volan, cu o bască pe cap lăsată într-o parte şi cu un fular în carouri la gât şi am aşteptat să mă întrebe unde mergem.

- Unde mergem, domnişoară?

M-am uitat la el şi nu ştiam ce să-i zic. La hotel? Să-l caut pe el? Nu aveam nici măcar numărul lui, nici adresa, nici nimic. Am ezitat puţin, după care mi-am amintit.

- Ştiţi unde e Dover Street restaurant? Taximetristul a zâmbit.

Mi-am amintit că el cântă la saxofon…şi ăsta era singurul club din Londra de care-mi aminteam că ar fi lucrat . Văzusem la ştiri, în urmă cu câţiva ani, revelaţia pe care o făcuse atunci când a încântat aproape două sute de oameni cu muzică jazz.

La cei 25 de ani ai mei, mai aveam încă multe de văzut. Dar atunci când am coborât din taxi şi l-am văzut la cei 24 de ani ai săi, sprijinit de uşa de la intrarea clubului, îmbrăcat cu un plovăr şi cu nişte pantaloni din mocasin, combinaţi cu nişte pantofi roşii si o eşarfă Hermes la fel de roşie, înfăşurată în jurul gâtului, cu ochelari de soare negri, cum poartă toţi cântăreţii de jazz care se respectă şi o ţigare slims în colţul gurii, vorbind cu un tip de culoare, îmbrăcat asemănător cu el…am ştiu că am ajuns unde trebuie.

Dacă în Bucureşti găsisem Diavolul, la Londra îmi găsisem Îngerul…

Când am trântit uşa de la taxi, am ştiut că s-a întors şi s-a uitat spre mine. Vântul îmi zburlise părul, rujul mi se ştersese de pe buze, aveam o pată pe geantă , însă el încă continua să se uite la mine şi să se întrebe cu cine seamănă tipa care tocmai a coborât din taxi.Mereu a fost un fraier...nu s-a schimbat nimic între timp.

Am venit spre uşa de la intrare şi m-am oprit în dreptul său. Ţi-am zâmbit şi i-am spus :Eu sunt. Eu, eu, revelaţia londoneză care ţi-a lipsit...eu, eu, tipa care a dat doi bani pe tine şi care mereu te folosea ca planul de rezervă...acum a venit iar vremea pentru acest jos.

 

L-am văzut pe negrul de lângă el că mă privea ciudat, iar Îngerul, după ce a ezitat un pic, şi-a scos ochelarii şi i-am văzut ochii aceea de un albastru clar care se completau perfect cu părul  blond şi coafura retro. Uram combinaţia asta...era prea fashion, prea fals. 

- Nu pot să cred ! mi-a zis şi m-a luat euforic în braţe, învârtindu-mă în mijlocul bulevardului...de parcă numai ce ar fi câştigat la loterie. Doamne, ce-i cu tine aici?

Ce întrebare bună…cum era să-i spun că venisem să… 

- Mi-am luat o vacanţă. Scuza clasică... 
- Hai înăuntru…Franky, ea este o foarte buna prietenă de a mea.

Am dat mâna cu Franky şi am intrat înăuntru. Clubul era destul de gol, deoarece programul începea de la opt seara.

- Vrei o cafea, un espresso? m-ai întrebat după ce ai intrat în sala principală.
- Nu, mersi. Nu beau cafea. Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns...şi se mai întreabă de ce nu i-am dat atenţia cuvenită niciodată.

Mi-a zâmbit şi a plecat spre bucătărie. M-am aşezat la o masă şi mi-am aprins o ţigare. Localul era ok…uşor asemănător cu ce e prin Centrul Vechi, plin de mese din lemn sculptate şi fotolii crem, foarte comode, cu o scenă în centru...pentru vedeta zilei, nu altceva.
 

În timp ce admiram tablourile de pe pereţi, s-a întors cu o cană cu ciocolată caldă şi o sticlă de apă plată.

- Parcă aşa-ţi plăcea, mi-a  spus, după ce ai deschis sticla să-mi umple paharul.

Da, măcar atât îşi amintea. S-a aşezat la masă şi m-a privit.

- A trecut o veşnicie de când nu te-am mai văzut ! mi-a zis entuziasmat.
- Ştiu…i-am zis în timp ce-mi aprindeam ţigarea.

Am văzut că mă privea supărat.

- Înainte nu fumai, mi-ai zis îmbufnat.

M-a bufnit râsul. Într-adevăr, mă apucasem de fumat după ce plecase din viaţa mea, dar nu din cauza lui?! Impertinent arogant ce pretinde că-i pasă de mine.... 

- Aşa cum ai spus şi tu, a trecut o veşnicie de când nu ne-am mai văzut.

Am început să vorbim…să râdem şi să glumim. Mi-a povestit prin câte peripeţii a trecut de când ajunsese aici, cum a avut zile în care nici nu avea ce să mănânce şi cum a ajuns acum patronul acestui club…ceea ce-mi plăcea la el era că avea un umor aparte, pe care încă îl păstrase...un umor care uneori mă scotea din sărite, ce-i drept. I-am vorbit şi eu despre viaţa mea, despre peripeţiile mele de la studio, despre filme şi alte amintiri frumoase pe care le aveam, având grijă să omit partea cu hoţul, cu Havana şi mai ales cea cu Diavolul….care ultima dată îmi cumpărase un restaurant şi apoi îmi dădea mesaje pe mobil. Tot ce ar mai fi lipsit ar fi fost să-şi facă cont pe Facebook…

- Mi-a fost dor de tine, să şţii, mi-a spus, luându-mi mâna , pe care o ţineam sprijinita pe masă, într-a lui.

Tăcerea s-a aşternut între noi.  N-aveam chef de el şi de un teatru ieftin...Am tresărit la atingerea lui şi am privit în gol…pentru că mi-a fugit gândul la tine şi la noi. Am ridicat privirea să-l privesc după ce m-am controlat să nu trădez niciun gest spontan.

- Viaţa mea ar fi fost mult mai simplă acum dacă te alegeam pe tine, mi-a spus.

Mi-ai strâns mâna şi mai puternic, iar exact în momentul când am vrut să mă ridic să plec de la masă, Franky a intrat entuziasmat în sală.

- My brotha, my brotha, check out the new song…

Am zâmbit amândoi şi l-am lăsat pe Franky să vorbească. Nu voiam ca nostalgia să mă cuprindă şi să stric momentul…aşa cum îmi stătea în fire. La urma urmei, el nu aveai nicio vină pentru ceea ce mi se întâmpla mie. Fusese unul dintre puţinele persoane care-mi făcuse bine în viaţa mea şi nu voiam să-l distrug şi pe el, ca pe ceilalţi...

- Ce faci diseară?m-a  întrebat după ce a vorbit cu Franky.
-  Come to the club, come to see us!  a continuat Franky propoziţia.
- Vino la club, mi-a spus. O să cânt o piesă pentru tine.

Am zâmbit şi am încuviinţat din cap. N-aveam niciun chef, dar trebuia să pierd undeva seara...

După ce mi-ai comandat un taxi şi am plecat, am văzut că aveam un mesaj pe telefon. Mi-am dat seama că era de la tine şi am ales să nu-l deschid, pentru că nu voiam să-mi stric sejurul la Londra. 

Când am intrat în apartamentul meu de la ultimul etaj al hotelului de 5 stele, primul lucru a fost să-mi pun extensiile blonde, astfel încât să-mi fac o coadă împletită, lăsată pe umărul drept, care voiam să fie dezgolit. Mi-am pus pe mine un tricou albastru cu paiete, ce cădea doar pe un umăr, completat de blugii mei negri Armani cu talie înaltă şi pantofii mei corai Louis Vitton. Sacoul negru scurt D&G mă completa perfect. Am scos din valiză în grabă un plic portocaliu, ce-mi completa pantofii şi alături de el a căzut pudriera mea, care s-a desfăcut şi a căzut pe parchet…m-am aplecat să o ridic şi m-am speriat când am văzut că înăuntru nu era fard, ci cocaină…cred că din grabă când am plecat de la hotel nu m-am uitat de ce am luat din baie şi am încurcat cutia cu cea a ta...

Nervoasă, am aruncat-o la gunoi după care am coborât în grabă, pentru că eram deja în întârziere. Pe drum spre clubul tău am încercat să mă calmez, să nu mă mai gândesc la nimic. Am coborât şi am intrat.

Clubul era deja plin, toţi aşteptând să înceapă recitalul . Pe fundal, era muzica care probabil era în voga în Anglia. M-am strecurat printre oameni şi m-am aşezat la bar.

L-am rugat pe barman să-mi dea un whiskez sec şi am aşteptat. Nu după mult timp, Îngerul a apărut pe scenă , într-un tumult de aplauze. Purtai iar ochelarii la ochi, aveai părul aranjat , cu bretonul dat într-o parte şi un outfit asemănător cu cel de mai devreme, doar că în loc de plover aveai o cămaşă albă, descheiată, care-ţi venea destul de bine.

- Bună seara, dragii mei ! Mă bucur foarte mult că sunteţi aici…!

După ce aplauzele s-au sfârşit, a continuat să vorbească.

- În seara aceasta, o să cânt o piesă foarte frumoasă, care sper să vă placă mult, cu dedicaţie pentru o fiinţă foarte dragă mie, care a venit de departe să mă vadă!

Da...fix pentru tine m-am deranjat. S-a uitat înspre direcţia mea, însă eu m-am uitat spre paharul de whiskz... s-a aşezat pe scaun, a luat saxofonul  începând nişte acorduri uşoare. Nu mi-a luat mult să înţeleg că piesa pe care urma să o interpreteze era chiar “Careless whisper” a lui George Michael…avea amintiri cu tine pe melodia asta. So, I think I will never dance again the way I dance with you... plictisitor...

După ce Îngerul a terminat melodia, publicul s-a ridicat în picioare să-l aplaude. Nu vă grăbişi, nu a câştigat încă British got talent. Le furase inimile, dar păcat că a mea era deja furata şi cine ştie pe unde ascunsă, căci nu mi-aş fi dorit să fie la el. Când Franky a început să cânte, m-am răsucit cu faţa în direcţia opusă scenei ca să-mi aprind o ţigare, cerând alt pahar de whisky.

Când mi-a venit paharul de whisky cu cola, atunci a venit şi el lângă mine.

- Ai cântat foarte frumos, mi-a zis, întorcându-mă la el.

Mi-a zâmbit şi a lăsat privirea în jos. Cred că a înţeles că n-am de gând să fac ceva cu el. Nu acum, nu altă dată. Am stins ţigarea şi am ieşit din club. Am mers la hotel şi m-am culcat.

A doua zi, după ce am mâncat micul dejun, mi-am luat agenda şi am început să scriu...Aveam multe de muncă şi o ştiam.  

În jur de ora 5 după-amiaza, m-am oprit din scris, uitându-mă la ceas. Am văzut cât de târziu se făcuse...trebuia să ajung să vizitez muzeul înainte să se închidă. Sursă de inspiraţie...M-am îmbrăcat repede şi am coborât.Recepţionerul de la hotel m-a oprit , salutându-mă şi spunându-mi că cineva mi-a lăsat un bilet. L-am luat surprinsă şi am alergat spre ieşire, să prind taxi-ul.

După ce am urcat, am deschis foaia şi am văzut ...era de la Înger. “Rămâi.”, completat de semnătura sa. Haha...ce fraier. Nu-mi venea să cred…l-am întrebat pe taximetrist dacă se poate fuma şi mi-a răspuns evident că nu, aşa că a trebuit să mă abţin să-l înjur. 

Am coborât din taxi în faţa muzeului şi mi-am aprins o ţigare, gândindu-mă la ce opţiuni aveam. La urma urmei, vreo câteva săptămâni în Londra nu stricau... Oricum aveam prin cei de la studio contract cu Londra şi mi-ar fi fost mult mai uşor să lucrez de aici şi să mă întorc în România doar pentru filmări…Havana nu era un element care să conteze prea mult în această ecuaţie, Havana era un vis, unul care poate la bătrâneţe l-aş fi realizat.

Mi-am deschis geanta Prada, în care am aruncat biletul şi telefonul, intrând în muzeu, cu harta în mână, părând genul de turist interesat de ceea ce vede. Voiam să văd Londra prin alţi ochi... Îmi pusesem chiar ochelari falşi de vedere, pentru a-mi întări deghizarea. Evident, că nimeni nu mă observa. Erau sute de turişti care veneau zilnic acolo şi se uitau. Dar în cazul în care că cineva o făcea, trebuia să fiu palpabilă. Ajungând în galeria principală, am văzut bijuteriile puse într-o vitrină, ţinută la o distanţă faţă de public, destul de considerabilă. Sistemul de protecţie folosit era unul dintre cele mai bune şi chiar dacă m-aş fi urcat pe tavan, nu m-ar fi ajutat prea mult. Trebuia să intru în rolul personajului, un film nou despre un hoţ nu este atât de simplu de realizat...

Dar în acel moment mi-am dat seama că mi-era dor de hoţul meu…de singurul om cu care ar fi trebuit să fiu aici. Mă uitam în jur, realizând cât de goală mi se pare galeria fără tine…de fapt, nu. Galeria era acum ca o proiecţie a sufletului meu, care era gol, fără tine aici, cu mine. Nu am mai stat mult şi am ieşit. Am găsit o cafenea Starbucks, unde m-am oprit să beau un ceai cald. Ce aveam să fac? Se contraziceau atâtea lucruri în mine…

Am scos telefonul din geantă şi l-am deschis. Aveam un mesaj pe care nu-l verificasem. Mi-am făcut curaj şi am intrat în Inbox să-l deschid.

“Ai grijă de tine. Sună-mă dacă ai nevoie de mine.”

Semnat chiar de tine...

După ce am plătit nota, m-am îndreptat direct spre hotel. Am început să-mi fac bagajele şi chiar când să-mi pun geaca pe mine, a sunat la uşa apartamentului. Probabil era recepţionerul, căruia trebuia să-i plătesc factura. Am deschis şi l-am văzut pe Înger şi ochii aceia albaştri care parcă se întunecaseră puţin…

- Ce faci? m-a întrebat simplu.

Ce fac? Nu ştiu ce aveam să fac. Stăteam în pragul uşii analizând cele două opţiuni…să mă întorc la Bucureşti, la hoţul meu sau să rămân la Londra, cu un Îngerul pe care nu-l suport, dar care poate să-mi ţină de urât până termin un nou proiect? Nu ştiam…dar ştiam că viaţa mea depindea de opţiunea pe care urma să o iau.

TO BE CONTINUED