Part 9: Riscul (affairs of the heart)
This
part was written by me and my friend, "The Devil".
Motto : “Some things, once you do, they
can never be undone.” (Bill, Kill Bill, Vol.2)
D. to Devil:
Cand am deschis ochii, primul lucru pe care l-am
auzit a fost un amalgam de urlete...Le percepeam ca pe un ecou indepartat, ca
ceva ce mi se parea normal sa aud...ca o
simfonie. Inca respiram greu si eram ametita...sa nu inghititi vreodata H2S04. Gustul ramas pe buze este groaznic,
iar aerul pare ca nu e suficient. Acum, insa, zac pe un pat extrem de
confortabil, cu cearceafuri de matase neagra, din care nu vreau sa ma ridic,
dar nici nu prea am cum sa o fac.
Traiesc. Iar asta...nu stiu inca
daca este de bine sau de rau. Nu prea mai
este verdictul meu...
Tusesc si incerc sa ma ridic iar. Nu stiu unde
sunt, dar sper inca sa fie locul unde m-au luat les hombres prizoniera. Ma simt slabita...
Gasesc o tigare pe noptiera si mi-o aprind. Hm. E lasata special acolo. De cineva care
ma cunoaste bine. Sau de cineva care vrea sa ma omoare mai repede. Diavolul...
Cand trag primul fum, ma inec si incep sa
tusesc...Stiu ca daca nu m-a omorat un acid sulfuric, nu ma omoara nici o
tigare. Imi mai scurteaza din viata
doar...
Se pare ca m-a salvat... Desi, sincer, chiar nu i-am cerut-o. Nu a
fost asta nici pe departe intentia mea... Poate am vrut doar sa verific cum
e atunci cand simte ca si-ar pierde “distractia” atunci cand nu vrea el
sau poate am vrut chiar eu sa ma distrez, incurcandu-i planurile, nu stiu...
Tragic,nu?
Atata ura, atata patima intre mine si el. Cat suflet...
Aproape as spune ca Diavolul e intangibil. Intangibil pe dracu’... Totusi, m-a
salvat iar de la moarte, din ultimele mele clipe, dar oare a fost...pentru ca
asa a vrut? Sau poate pentru ca mi-era dator?
Am facut
2-2. E
a doua oara cand m-a salveaza. Ar trebui
sa-i multumesc... Prima data, mi-a furat inima, m-a lasat sa fac accident
de masina, sa simt cum e intre viata si moarte (adica cum e intre el si el), ca apoi sa-mi aduca inima inapoi....Nu
m-a lasat sa mor, ca apoi sa ma vada cum omor cu mana mea dragostea vietii
mele. Max... Atunci a fost 1-1.
Dupa care, l-am omorat pe Rick. 2-1. Acum m-a salvat pe mine...si am egalat. Toate in
viata au un pret...nu e nimic pe gratis. N-a
fost nimic pe gratis.
Totusi,cred ca e de rau. Altfel, ma lasa sa mor de
atatea ori...
Ironic... as putea spune ca e
chiar un “guardian angel”. Si ne certam asa non-sens, ne tachinam constant,
uram totul in jurul nostru si pe noi inainte altora...eu ma fac ca mai pierd o
lacrima pentru Max sau Alex, el nu se face ca mai omoara pe cate cineva sau se
mai distreaza cu altcineva, ca la final sa gasim un punct in care... o luam de
la capat iar. Face parte din obsinuinta.
Atata nerecunostinta din partea mea... nu credeti? Aproape ca
nu stiu cum pot. Poate ar trebui sa fiu acolo, sa-i fac pe plac, sa-i spun “da,stapane”, sa ma supun lui...
Ma chinui sa ma ridic din pat, sprijinindu-ma cu
mainile de pereti. De-abia pot sa merg...nu-mi gasesc incaltarile, asa ca ies
din camera in picioarele goale. Nu e ca
si cum o sa gasesc niste pantofi Prada pe aici...
E intuneric pe hol, iar tipetele se aud mai clar,
dar par a fi din ce in ce mai putine...Primul lucru pe care-l vad este un cap
taiat de la gat, zacand intr-o balta de sange, cu unul dintre ochi scos... il
privesc, contemplandu-l, dandu-mi oarecum seama de ceea ce se intampla...dupa mort si dupa miros. Imi acopar
nasul cu bratul stang si merg incet
inainte, sprijinindu-ma in continuare cu mana dreapta de perete. Holul pare ca
se ingusteaza, sangele pare a fi peste tot, lumina scade din ce in ce mai mult,
iar eu calc pe langa cadavre sau chiar pe resturile ramase din ele...la un
moment dat ma opresc, spijinindu-ma cu spatele de perete si asteptand sa mai
aud alte sunete...sa le surprind ultimele
acorduri. Mi-ar placea sa rascolesc printre cadavre, sa vad cum arate
inimile lor fara sa mai bata, sa vad ce inseamna sa fii cu adevarat mort, dar
nu...ma abtin.
Vedeti, asa eu si Diavolul ne-am declarat ura...eu,
incercand sa ma sinucid, lasandu-ma sa mor asa, chinuita, cu “demonii” mei,
oferindu-i o expresie a mortii atat de trista si de realista, iar el uitati ce
face...un adevarat masacru, prin care-mi transmite atatea. Aproape ca ma impresioneaza.
Sa omori atatia oameni, sa ma lasi sa le aud
tipetele de durere, de disperare, sa le ghicesc ultimele ganduri, sa-i vad
desifgurati, sa pot sa fac anatomie pe ei...Sa calc asa printre ei...sa vrea sa-i stric opera!
Nechibzuit...
Cobor niste scari, aproape ca am facut un tur al
intregului masacru, pana cand nu mai aud niciun sunet...oare au murit toti care
erau aici? Vad usa unei camere deschise si intuiesc ca poate fi acolo.... Trebuie sa par naucita, surprinsa, socata,
dar nu prea socata, usor entuziasmata, fascinata, sa intru cumva in rol...
perfect. Astazi nu prea ma aflu in pozitia de a obiecta ceva....
Ma apropii de pragul usii si-l vad cu o carte in
mana, sprijinit de unul din rafturile biblioteci....vreau sa ma sprijin si eu de usa, pentru ca de abia ma mai tin pe
picioare, dar nu o fac, pentru as strica efectul dramatic creat de prezenta
mea. In spatele camerei, este un geam mare, draperile sunt trase, luminand
camera....de parca toata lumina din acea
casa s-ar fi mutat acolo . Il privesc cum sta cititnd, atat de patruns in
cartea aceea si-l aud cum se intoarce si-mi zice ceva de nu stiu ce inel.
Imi vinea sa-i spun sa taca, pentru ca-si altereaza
opera, iar simfonia merge pe alte acorduri acum...sincer, isi strica momentul.
Ar trebuie sa stea, sa-si contemple creatia, sa fie complet absorbit de ea si
sa ma lase pe mine sa o admir in felul meu...sau naiba stie.
Parca se iroseste asa...nu-i spun nimic, tac,
Dumnezeu stie cum le mai interpreteaza...dar totusi, de ce nu ar face un
masacru international, sa-si calce cadavrele de pe fiecare continent, sa-i
omoare pe toti, dupa bunul plac, pana nu mai ramane niciunul...si sa ramana
singur. Atat.de.singur. Doar el si sufletele sale, pe care sa aiba apoi
o eternitate timp sa le chinuie...
Dar nu-i mai spun nimic...merg sa iau inelul, care
intr-adevar nu este genul meu, dar il pun pe deget. Imi vine sa-i spun sa ma
duca iarasi la Paris, sa se ofere sa-mi mai ia ceva din Louis Vuitton, iar eu
sa fug ca o nebuna...cu ce haine imi plac mie cel mai mult. Sau intr-o alta
destinatie exotica, in afara de Havana...Dar
ma abtin...
In timp ce ma uit la inel, incercand sa gasesc ceva
la el care-mi place, realizez totusi ca problema nu e cu viata asta. Problema
este cu viata urmatoare...in care voi suporta consecintile actiunilor mele. Sa vedeti atunci poveste...
...
Uneori, mi-e dor de Max...si de iubirea noastra. De diamantele lui si de ceea ce faceam cu
el. De senzatiile pe care le traiam
cand eram impreuna...
Uneori, mi-e dor si de Alex. Mi-e dor de prietenul
meu cel mai bun, cu care sa nu ma fi culcat si pe care inca sa-l am... “Sa ne-o fi tras numai cu vorbele, nu si cu faptele...”
Dar nu...Acum ii am pe cei de la studio. Echipa mea. Si pe Dan si Mario. Si pe
Diavol.
O ard mai “fancy”...cine
mai face asta, pana la urma urmei?
Ar trebui sa ma simt privilegiata...nu?
...
Aproape ca incerc sa ma conving pe mine de tot ce
am afirmat pana acum... Aproape.
Explozia casei insa m-a facut sa ard tacit toate
aceste ganduri. Profunzimea e o boala
mult prea grea, din momentul in care primesti un diagnostic la ea. Deci,
trebuie sa am grija.
Devil to
D. :
O umbra incepe sa se abata asupra ei...umbra mea
mai exact...mai greu insa este sa-i dai umbrei esenta , sa o transformi dintr-o
amarata de fantasma in intuneric si apoi in ceva mai mult. Aici se deosebesc
adevaratii artisti de doritori si amatori , in faptul ca o umbra poate avea mai
multa culoare si esenta decat orice solid , orice solid este destinat a ajunge
o umbra dar insipida in mod natural...si
mie imi place sa ma joc cu natura si creeatiile ei.
O vad atat de debusolata dupa ce a incercat sa-si
ia viata incat ma gandesc la faptul ca a venit in sfarsit timpul sa vada macar
o frantura din adevarul ascuns. Sa stie odata si pentru totdeauna ce s-a
intamplat cu prietenul ei si cum am ajuns sa ma aflu aici , langa ea , la o
lume departare de locul din care a plecat , dand foc la o casa plina cu
cadavre.
-
O sa facem
o mica plimbare noi doi...presupun ca nu ai nici o obiectie de facut? Si daca ai avea chiar crezi ca as da 2 bani pe
ea...
-
Am de ales?
-
In cazul
asta sa ne grabim.
Destinatia este Cetatea Diavolului, cunoscuta in
mod comun sub numele de Praga...orasul meu de suflet , casa mea departe de
casa.
Ajungand la aeroport ne indreptam spre pista pe
care o rezervasem cand am facut aceasta mica excursie in lumea de jos...desi
pot sa ma misc si fara stiam ca nu o sa ma intorc singur si sa conduc pana
inapoi in LA , probabil ca m-as fi plictisit si as fi dat foc la masina...
Mergem impreuna spre avionul meu privat ce ne
asteapta gata de decolare si vad , la cateva zeci de metrii departare un grup
de calugari franciscani ce au debarcat dintr-un avion aterizat nu de mult pe o
pista alaturata.
D. ii observa cumse uita minunati imprejurul lor
presupun ca sunt europeni ce nu au mai fost niciodata in America de Sud. Fara
sa ma intorc spre ea ii spun sec:
-
Imbecili
orbi...poti sa le arati lumea cu toate secretele ei , nu vor sa vada nimic
altceva decat cuie si coroane de spini...ea rade, amuzata de comentariul meu.
Ne urcam impreuna in avion si dupa putin timp
decolam; turbulentele sunt minime si avionul e bine aprovizionat cu sampanie ,
caviar si alte cateva delicatese de...daca tot trebuie sa calatoresc pe calea
asta... macar sa o fac cu putina clasa.
D. continua sa stea tacuta in fata mea...se uita in
ochii mei dar o simt ca e inca miscata de ceea ce a vazut si ceea ce a auzit.
D. to
Devil:
Doar nu o sa ne apucam acum sa vorbim si sa ne
intelegem ca doi buni prieteni ce suntem. Mereu interpreteaza tacerea mea asa
cum nu trebuie...dar intr-un fel e mai bine, asa putem sa ne jucam la infinit,
creand impresii si interpretandu-le...
Devil to
D.:
Nici macar nu incerc sa-i dau o explicatie:
-
O
pervertire a creeatiei si a intretinerii ei constituie arma cea mai puternica.
Fiarele torsionate in masinarii menite omorului nu au nici un fel de putere
reala in fata distrugerii reale. Cum ar putea avea? Nu sunt decat o tentativa
penibila de a aduce toti oamenii la o egalitate a fortelor. Paradoxal nu face
altceva decat sa slabeasca spiritul uman care nu mai are nevoie sa-si dezvolte
o putere proprie...de ce s-ar chinui cineva sa caute cunostinte , sa acumuleze
informatii sa se dezvolte fizic si spiritual pana in punctul in care ar putea
face orice cand poti , cu 50 de euro , sa cumperi un pistol si sa seceri 10
oameni fara macar sa ai o picatura de transpiratie pe frunte...De ce ar sta un
lider modern sa contempleze realul potential al fiintei umane cand tot ce
trebuie sa faca este sa apese un buton si intreaga lume va arde? Ei o numesc
putere...eu , o numesc prostie...o sa-si dea singuri foc si tot singuri vor
plange si vor cauta ajutor , numai ca nu a ramas nimeni acolo sa il
acorde...liberul arbitru e absolut...
Nu imi raspunde, ci continua sa se uite la
mine...asa ca incep sa-i povestesc de o afacere de acum ceva timp…
Reusisem
sa achizitionez un stoc mare de mitraliere AK47 , un surplus ramas de la
dezmembrarea Uniunii Sovietice ramas pe teritoriul Ucrainei. Cu niste
interventii si nu putini bani am putut sa le imbarc pe un vapor ce le
transporta spre Africa Sub-Sahariana…o afacere extrem de riscanta avand in
vedere vesnicul embargou dar profitabila pentru cine are curajul necesar sa o
intreprinda.
Oficialii
vamali nu s-au lasat usor cumparati , dar unde banii nu au fost suficienti ,
niste detalii legate de copiii lor si posibilitatea ca ei sa fie cazati undeva
sub pamant i-a facut rapid sa se razgandeasca…la urma urmelor , informatia este
putere si violenta nu este niciodata mai puternica decat amenintarea ei.
Dupa
intrarea in tara cu armele , asa cum scrie la carte, noaptea , cu oameni
pregatiti de orice , era normal sa gasesc un cumparator doritor si desigur plin
de bani , lucru care nu era prea greu in adunatura de lideri autoproclamati si
“luptatori pentru libertate” din zona…
D. to
Devil:
Iar incepe sa-mi povesteasca...ce-i drept, are
povesti bune. Nu-l intrerup, il ascult, dar gandul meu...fuge departe. Il
ascult, percep ceea ce-mi spune, dar am atentia distributiva. Intotdeauna ma
gandesc la mai multe lucruri in acelasi timp, iar cand nu o fac, inseamna ca nu
sunt deloc atenta. Atentia mea presupune gandire laterala si mult multi-tasking
Cred ca
s-a intamplat imediat dupa ce eu m-am rupt de Alex…O saptamana am zacut in
casa...ai mei inca erau plecati, pe undeva prin Europa, iar eu am zacut inchisa
in casa, plangand de dimineata pana seara, cautand sa-mi revin.
M-am chinuit pe mine. Mi-am impus sa nu ma mai gandesc la el. Mi-am umplut
timpul cu orice puteam. Am trecut prin toate starile si sentimentele
antagonice: ura, iubire, durere, furie si indiferenta. Si iar de la capat. Pana
cand m-am lipsit de orice emotie...si am realizat ca trebuie sa accept ca e
parte din mine si trebuie sa traiesc cu asta. Asa ca i-am blocat numarul,
Facebook-ul, mail-ul si orice mijloc de contact prin care putea sa dea de mine,
nu inainte sa-i dau urmatorul mesaj:
Cu.
Fiecare. Vers.
Imi amintesc ca nu prea mancam, lasam mancarea
sa se strice in frigider... Ma uitam la farfurie si parca vedeam niste forme
ciudate, neintelegand ce e cu ele acolo. Dan si Mario stiau ca sufar, dar nu ma
intrebau nimic de asta. Stiau ca nu-mi placea sa zic si stiau ca daca ma
provoaca, devin impulsiva. Ma cunosteau bine si-mi stiau conceptia despre
durere.
Devil to
D.:
Nu a
trecut mult timp pana cand am gasit un domn negru imbracat intr-o uniforma
militara extravagant croita doritor sa discute afaceri undeva in sudul Somaliei. Armele le-am lasat pazite intr-o ascunzatoare
la cateva zeci de kilometrii si m-am dus singur sa negociez cu acest Che
Guevara negru care tinea neaparat sa ne intalnim fix in mijlocul taberei lui
militare…deloc subtil , dar cu toate astea am fost de acord sa ma duc , chiar
singur sa discut pretul pentru arsenal.
Mi-a luat
jumatate de zi sa gasesc tabara pe care fortele ONU o cauta de cativa ani si nu
mare mi-a fost surprinderea cand am vazut o harababura semi-organizata de
barbati , adolescenti si chiar copii cu arme de toate tipurile , de la flinte
pana la mitraliere americane de razboi facand ceva ce pareau sa fie exercitii
de lupta…aratau ca niste gandaci de bucatarie care fug imediat cum se aprinde
lumina…dezorganizati , lipsiti de tactici reale , singurul atuu al lor fiind
numarul mare si faptul ca tintele pe care le atacau erau pazite de soldati la
fel de universali ca ei.
Cand am
ajuns in tabara am primit niste priviri interesante , unele de admiratie din
partea unor ofiteri ce stiau ca am arme , altele de scarba din partea
extremista a lor care ma vedea ca pe un “Diavol Alb”…nimic mai adevarat totusi
, doar ca faptul ca sunt alb nu are nici un fel de relevanta…
D. to
Devil:
Am vazut
multe in cei 26 de ani ai mei. Nu la fel de multe ca altii... Dar am vazut
oameni care nu au bani decat de jumatate de paine pe zi, oamenii care se
trezesc dimineata si primul lucru pe care il au in gand este cum sa obtina
astazi bani ca sa aiba grija de familia lor, oamenii care sunt distrusi din
cauza conditiilor mizerabile in care traiesc sau oamenii care au probleme in
familie...am vazut cum au murit oamenii in fata ochilor mei, de mana mea sau de
mana sortii, de o boala incurabila precum cancerul...
Astea-s dureri. Nu ceea ce simteam
eu.... De aceea, atunci Dan si Mario nu
au comentat si m-au lasat in pace, sa ma chinui, sa fac ce vreau eu, sa nu-mi
vina cu textele clasice “uiti, treci peste”, pentru ca stiu ca nu functioneaza
cu mine astea. Mai rau ma enervam...
Insa
problema cea mai mare nu era durerea...plangeam, ma opream, plangeam, ma
opream. Vena si trecea...Problema adevarata era ca aveam etapa nationala a unui
concurs de economie in cateva zile, iar eu nu facusem nimic. Cand baietii ma
sunau sa verifice ce fac, imi povesteau despre vreme, despre ce au mai facut cu
nu stiu ce fata, conversam despre toate prostiile si subiectele neinteresante,
doar ca sa ma tina la vorba si sa verifice daca sunt bine, iar eu ii minteam
cum invat un tratat de 1000 de pagini si cum totul este bine si frumos,
“convinsa’ ca voi face bine la concurs.
Devil to
D. :
Am fost
escortat de un ofiter catre pavilionul general al comandantului …un cort mai
mare burdusit de obiecte aleatorii de lux printre care se numarau si o masa
mare din lemn masiv la care statea mancand gazda mea.
I-a facut
semn ofiterului sa plece si m-a invitat sa iau loc…
- Esti musafirul meu , te rog serveste-te. Am de gand
dar nu acum…
- Iti multumesc dar caldura imi tine destul de bine de
foame. Asta si faptul ca mancati holera pe paine in zona asta a lumii…
- Atunci sa trecem direct la afaceri…Vreau tot transportul
si sunt dispus a platesc 200 milioane cash pentru el.
Am zambit
, m-am ridicat de la masa si am dat sa ies din cort fara sa scot un cuvant dar
nu am apucat fiindca a strigat dupa mine…
- 300 milioane pentru tot transportul si asta e un pret
bun…tine cont ca incerc sa eliberez o tara. Nu e politicos sa spun ce m-am
gandit ca elibereaza…
- Daca vroiam sa fiu furat pe fata atunci faceam afaceri cu
Guvernul…600milioane sau nu primesti decat prastii si pietre de la mine.
- Sa inteleg ca ma faci hot sub acoperisul meu? Ai ceva
tupeu pe tine domnule…un piculet cam prea mult…ce-ar fi sa-ti bag putin mintile
in cap?
D. to Devil:
Am plecat spre Cluj fara sa invat
nimic. Nu puteam sa asimilez. Nu puteam
nici sa invat doar o parte, lectiile erau legate intre ele. Am lucrat doar o
culegere de problemele, pana cand intr-o zi mi s-a facut rau si am stat cu
perfuzie, pentru ca nu mai mancasem. De atunci, nu am mai deschis nicio carte.
Am ajuns
la Cluj cu o seara inainte de concurs. M-am intalnit cu alti cunoscuti de prin
tara, care erau clienti fideli la afacerea pe care o avusesem cu Alex, Mario si
Dan, toti intrebandu-ma ce mai face Alex. I-am mintit cu zambetul pe buze, iar
ei au crezut-o cu zambetul pe buze. Toata lumea era agitata, panicata, insa eu
intrasem intr-o stare de placiditate si luciditate completa, bazandu-ma doar pe
instinct si pe cele 137 puncte ale mele de IQ.
Pana cand nu am primit subiectele, nu
am avut nicio reactie. Atunci mi-am dat seama
ce facusem. Niciodata nu incurcasem “afacerile” cu “placerea”, doar ca acum ma
aflam la un concurs national, la care se presupunea ca trebuia sa iau locul 1,
pentru a ma califica la internationala si a obtine un premiu care-mi trebuia
neaparat la CV. Aveam 2 subiecte mari si late: o problema si un subiect de
teorie. Si doar doua ore jumatate in care sa le rezolv. Venisera multi elevi
din tara foarte buni, unii erau deja studenti, iar cei cunoscuti se bazau pe
mine, sa reprezint Bucurestiul si sa iau premiul cel mare.
Intial, m-am apucat de problema. Nu am deschis mapa cu subiectul de teorie. Aveam o
singura ciorna, asa ca a trebuit sa scriu cu creionul, sa fac calcule, grafice,
sa le transcriu pe foile care le predau, ca apoi sa sterg ce am scris pe ciorna
si sa pot sa reiau procesul. Nu cred ca mi-a luat mai multe de jumatate de
ora...dupa care am lasat pixul jos si m-am oprit.
Devil to
D.:
Si-a scos
revolverul de la brau si l-a pus pe masa indreptat cu teava spre mine…
- Ce-ar fi sa-mi oferi banii pe care ii cer si sa-ti vezi
de revolutie? Altul care isi incearca norocul…unde s-au dus zilele in care
oamenii aveau o farama de respect pentru arta negocierii?
- Ce-ar fi sa iti chemi oamenii cu armele aici pana nu iti
fac o aerisire in piept? Oricum te plangeai de caldura… macar are o replica
buna.
II zambesc
si pun mana pe telefon si imi chem oamenii cu armele fara sa le dau vreun
detaliu despre tranzactie. El incepe sa rada dupa ce inchid telefonul si imi
spune cu dispret:
- Ai facut un mare serviciu acestei tari cu donatia ta…
Nu apuca
sa termine ce avea de spus ca mana mea se afla in gatul lui si revolverul pe
care il avea era acum undeva sub masa. L-am strans pana cand ochii aia mari
s-au albit de tot si ultimele suflari incepeau sa se arate…trage disperat dupa
aer si ii acord o clipa cat sa ii explic cum sta treaba mai exact…
- Acum ca intelegi cat de putin unde iti este locul , o sa
scoti cele 600 milioane ori cash ori in diamante ori in ce fel de forma vrei tu
, o sa le impachetezi frumos si o sa le predai domnilor cumsecade care iti vor
da armele. Incearca sa-mi tragi teapa si te vei trezi cu testiculele proprii in
gura si cu inlocuitorul tau mult mai binevoitor sa faca afaceri deasupra
ta…ne-am inteles?
D. to Devil:
Am inceput sa-i privesc pe cei din jur.
Multi dintre ei erau tocilari,
pe care ii stiam, care cred ca au pierdut luni de zile invatand fiecare cuvant
din cartea aceea, fara sa prinda macar un sens din ea...Intr-un final, mi-am
facut curaj si am deschis mapa cu subiectul de teorie...ca sa vad un titlu
simplu,scurt, insa atat de
complicat...”Riscul”.
Iar in
acel moment mi-a venit ideea. O ora jumatate am stat fara sa scriu nimic. Am
stat si am intors ideea mea pe toate
partile...cei care ma stiau ma tot priveau, imi faceau semne din privire,
“Scrie!”, dar eu nu faceam nimic...ma gandeam daca sa aplic ideea sau nu, pana
cand m-am uitat la ceas si am vazut ca nu mai aveam decat zece minute la
dispozitie.
Atunci am
deschis mapa, plina cu 3 foi in care teoretic eu trebuia sa rezolv subiectul si
am scris frumos, citet, pe prima pagina:
“Acesta
este riscul.”
Si am
inchis mapa. Chiar acela era riscul...
M-am
ridicat si am predat lucrarea, iesind afara din incinta, sa fumez o tigare.
Cand mi-am deschis telefonul, aveam cateva apeluri pierdute de la baieti,
care-mi scriau ca urcasera in masina, ca mai au putin pana ajung, ca vin si ei
in vizita pe la Cluj. Mi se facuse rau, tremuram, insa le-am aprobat minciuna,
stiind ca nu veneau pentru frumusetea orasului sau pentru clujence, ci pentru
ca le era frica sa nu lesin sau sa mi se intample ceva rau.
Cand au
ajuns ce-i drept, mi se facuse rau de-a binelea. Au urcat cu mine in camera,
iar Dan mi-a pus o perfuzie. Nu stiau ce am, erau ingrijorati. Mario credea ca
mi picase un subiect pe care nu-l invatasem si nu intelegea ce se
intampla...iar apoi le-am povestit ce am facut.
Devil to
D. :
Intr-o
tentativa jalnica de a recapata controlul ma injunghie cu cutitul pe care il
avea la spatele centurii ascuns dar teroarea din ochii lui devine completa cand
vede ca nici macar nu am clipit. Cu o mana il tin strans de gat iar cu cealalta
scot cutitul fara o picatura de sange pe el gratie fibrelor kevlar pe care le
purtam pe sub camasa…nu ca ar fi facut cine stie ce daune , dar lipsa sangelui
o sa-l bantuie toata viata.
- Iti doresc mult succes cu revolutia ta…sunt sigur ca vei
aduce libertatea si dreptatea in tara…
Nu il las
sa raspunda si ies din cort si mai apoi din tabara; cateva ore mai tarziu am
primit confirmarea ca schimbul a fost reusit si nu au existat incidente , ci
doar un comandant militar care s-a grabit sa arunce cu banii pe un arsenal
invechit cu munitie insuficienta.
D. to Devil:
Initial, au fost socati. Dupa un sfert de ora, Mario a inceput sa se plimbe
incontinuu prin camera, gandindu-se la ceea ce am facut, iar Dan statea
nemiscat intr-un scaun, privind in gol. Mie-mi suna telefonul fara incetare:
ori erau ai mei, carora le-am spus nonsalant ca a fost bine, ca sigur o sa-mi
dea premiul si sa-mi aduca si mie ceva de prin Ungaria, ori erau prietenele
mele, carora le spuneam cum am cunoscut nu stiu ce tip dragut si ca o sa
vorbesc cu el diseara, cand ne strangem toti la masa. Am raspuns pana mi s-a terminat
bateria. Apoi au inceput sa bata la usa toti cunoscuti nostri, care ma intrebau
ce fac si urlau ca i-au vazut pe baieti jos si ca nu stiau ce e cu mine. Stiau
de afacere, deci probabil banuiau ca ne-am retras intr-un veritabil
manage-a-trois, dar realitatea era cu totul alta...
Am incercat sa ma linistesc, sa nu mai fumez
tigare dupa tigare, ca sa nu-mi mai fie rau. Erau doua variante: ori castigam,
ori pierdeam. Iar asta se rezuma numai la decizia juriul... Comisia era formata
din 3 profesori romani si 2 veniti de la o facultate din Zurich, unul dintre ei
fiind un atreprenor destul de cunoscut. Destul de dificil...
Nu o sa-l
uit niciodata pe Dan cum s-a ridicat, si-a deschis ruxacul si a scos un trabuc,
asezandu-se inapoi in scaun.
-
Trabucul asta...l-a adus tata chiar din Cuba, a
spus, privind in continuare in gol. Iar cand l-am primit, am zis
...”Dane...asta va fi pentru o ocazie speciala”. Asta e o ocazie speciala, a zis si l-a aprins.
Astfel,
Dan a marcat momentul.
Spre
seara, trebuiau sa se afiseze rezultatele partiale. Toti elevii eram
nerabdatori, ne inghesuiam la panourile din holul de la intrare, ca una dintre
secretare sa ne anunte pe un ton inspid si sec ca nu vor exista rezultate
partiale, deoarece juriul e inca nehotarat.
Mi s-a
facut iar rau...stiam ca era de la lucrarea mea. Baietii m-au calmat, m-au luat
cu ei sa mananc, mi-au fortat sa mananc, m-au plimbat, ca la final sa obosesc
si sa ma duca la hotel, lansandu-ma sa dorm.
Nu puteti
sa va imaginati ce isterie a fost in urmatoarea zi cand eu si inca un baiat am
luat premiul intai...ii depasisem pe toti cei din tara, vedeam invidia in ochii
lor si cum imi cerseau o explicatia a ceea ce se intamplase. Nimeni nu putea
sa-si explice cum tipa care nu a scris nimic, a luat premiul intai, alaturi de
un baiat care fusese acceptat de Yale, iar in toamna incepea primul an
universitar...Cand am dat mana cu comisia, antreprenorul acela din Zurich mi-a
spus cat de mult a apreciat ceea ce am facut in lucrare si ca nici el nu stie
daca la varsta mea, ar fi avut sau nu curajul sa faca ceea ce am facut.
Devil to
D.:
El a avut
impresia ca a dobandit o mare putere odata cu armele…in realitate si-a
pecetluit soarta…trupele lui nu erau pregatite se schimbare si au incercat un
atac asupra unui oras invecinat la scurt timp dupa , plini de incredere in
jucariile lor noi. Din pacate pentru ei garnizoana cantonata acolo avea mult
mai multa experienta de lupta si i-a anihilat intr-o ora pe toti…carne de tun
aici sus , carne de cazane acolo jos…
D.to
Devil:
Dan cu
Mario erau in extaz. M-au imbratisat si au inceput sa cante “We will rock
you” de fericire. Eu eram debusolata, nu
prea aveam chef de nimeni, asa ca m-am strecurat printre ei, iar dupa ce le-am dat mesajele
atat prietenilor, cat si familiei cu ceea ce facusem, mi-am aprins o tigare.
Atunci m-am gandit la Alex. La cat de mult s-ar fi bucurat pentru mine si la
sclipirea aia din ochii lui. Am sters repede orice gand cand am aruncat chistocul
si am mers in camera sa ma pregatesc pentru petrecerea din acea seara.
A fost
intr-un club din Cluj, destul de renumit, care era acceptabil in comparatie cu
ceea ce era in Bucuresti. Insa nu interiorul conta prea mult, cat conta muzica.
A fost singurul club in care am auzit piesa lui Mos Def cu Stephen Marley, “Hey
Baby”, tare in difuzoare. Sa fi fost in jur de 2-3 dimineata, intr-un moment de
euforie maxim, in care toata lumea era ametita si dansa. Atunci am ridicat
paharul catre Dan si Mario si am zis:
-
Pentru noi!
Ei m-au
privit ciudat, eu am inceput sa rad, au ras si ei, apoi am dat noroc si am
inceput sa ne balanganim si sa ne zbenguim pana dimineata, cand a trebuit sa
plecam, aproape dati afara de catre body-guarzi...
Devil to
D.:
Cateodata cand am impresia cat de putin ca s-a
maturizat reuseste sa-mi aminteasca ce copila este...si ce lipsa totala de
experienta se ascunde sub parul ala blond...adevarul e ca dupa 26 lungi ani a
vazut atat de multe,incat ma tenteaza sa incep sa-i cer sfaturi...despre cum se
ascut creioanele si ce cerneala se foloseste la teste atat de cruciale pentru
viata...copilul copil ramane pana cand se maturizeaza...sau pana cand o
maturizeaza cineva.
Uitandu-ma pe geam la luminile de sub noi imi torn
un pahar de whiskey si iau o gura...are mai mult gust decat povestea despre
scolarite si scolarei...o deprindere inutila pe care am preluat-o cand m-am
trezit din nou aici. Niciodata nu mi-a placut bautura asta , sau oricare alta
bautura alcoolica...nici tigarile nu mi-au placut desi fumul imi aduce vag
aminte de ceva; termin paharul dintr-o singura inghititura incercand sa simt
macar o fractiune din arsura pe care le-o provoaca altora dar degeaba...
Britanicii spun ca exista un loc in Iad si pentru
cei ce irosesc un whishy bun...macar aici au nimerit-o.
D. to
Devil:
Nu-l obliga nimeni sa bea whiskey, nu-l obliga
nimeni sa fumeze...dar prefer sa nu-mi bat capul cu ale lui afirmatii si sa ma
rezum la faptul ca am ajuns in Praga, ca nu o sa fie un Havana2 sau un Paris3,
dar macar poate o sa raman cu niste amintiri bune. Niciodata nu am vrut sa
vizitez orasul asta, in ciuda a ceea ce spune toata lumea despre el. Nu este
genul meu, dar na...pot eu sa-l refuz pe Diavol?
Devil to
D.:
Am ajuns iar in vechea mea casa...cum a schimbat-o
timpul...unii ar numi-o progres; pentru mine mai degraba, ii spune viol...ce
lucruri hidoase s-au innaltat la periferia a ceea ce a fost odata casa
alchimistilor , a magilor , a ocultistilor lumii...oamenii mei , oameni ce au
cautat cu orice pret cunostinta si au gasit-o, numai ca pretul s-a dovedit a
fii prea mare pentru ei. O privesc inca de la inaltime pe masura ce avionul
pierde altitudine si o usoara melancolie ma apuca...imi era dor de locul asta
si nu mi-e rusine sa o recunosc; am pus mult suflet , daca suflet este cuvantul
potrivit, in orasul acesta...ce s-a ales de el in lipsa mea este impardonabil.
Coboram din avion si ne urcam intr-un taxi si ii
spun soferului adresa unui hotel din centrul orasului vechi...un castel
boieresc transformat in hotel de lux. Drumul este scurt si traficul nu este
aglomerat la ora serii la care am ajuns. Hotelul exact cu mi-l aminteam si lui
D. ii place...
D. to
Devil:
Sau poate doar ma fac ca-mi place...nu e chiar
genul meu, dar merge. E interesant. Orasul nu e chiar atat de rau pe cat ma
asteptam eu, dar mai degraba m-ar fi dus intr-o destinatie exotica, dar asta nu
e o plimbare in care sa-mi mai fure inima putin. Are un plan....ca de obicei.
Ceva nu e in regula,dar ma fac ca nu vad...ca de obicei.
Iar in aproape 3 saptamani sa te faci ca nu
vezi...este foarte antrenant. Dar cu Diavolul, asta deja a intrat in
obisnuinta, ca doar ne stim de atatia ani si ne cunoastem mult prea bine. Nu
prea vorbim, el e mereu ocupat cu treaba “de-a lui” prin oras, eu testez
cafenelele, magazinele, obiectivele turistice si finalizez un scenariu pe care
trebuie sa-l trimit celor de la studio....un nou film, despre o tipa si cel mai
bun prieten al ei, care a murit intr-o zi si cum a intrat Diavolul in corpului
lui, iar ei s-au apucat sa creeze numai dezastre in jur...cea mai buna inspiratie ramane realitatea.
Am grija sa ma intorc cu multe sacosi Prada, Guess,
Fendi, LV ca sa nu-i atrag atentia asupra faptului ca intr-o cutie de pantofi
se afla si un cutit cu o lama dreapta de 14 cm. Nu, nu e pentru Diavol...nici pentru mine....si nici pentru a taia o
bucata mare de gheata in cuburi.
Devil to
D.:
Numai una ca ea e capabila sa transforme in om in
neom, sa incerce sa se sinucida cu cea mai neinspirata substanta, sa asiste la
un macel si dupa sa faca shopping...ceva demn de filmele ei...dar cu toate
astea putina sclipire de ceva mai mult incepe sa se intrezareasca.
Pentru mine in schimb cetatea rezerva o gramada de
amintiri placute , si cunoscutii nu intarzie sa-si prezinte omagiile...stapanul
real al acestui oras nu este niciodata uitat si mai ales niciodata
ignorat...toti cauta favoare , toti vor maruntisuri si ofera ceea ce cred ei ca
au mai de pret pe lume. Le accept ofrandele si le acord ceea ce isi
doresc...oricum tot acolo ajung la un moment dat cu totii...devotamentul nu o
sa-i scape de soarta lor , desi pentru unii mai batrani si mai invatati care au
facut si au trecut prin atatea pentru mine nu pot sa spun acelasi lucru. Pana
si Iadul isi are eroii lui...
D. to
Devil:
Se sprijina de pragul usii camerei mele si-mi zice
ca mergem sa vizitam un castel. Ma uit la el si ma gandesc: Daca vroia sa ma
omoare o facea deja pana acum. Daca refuz, presupun ca oricum ma va duce acolo.
Atunci ma gandesc la Max...la ce ar fi facut el, daca era in situatia asta. Si stiu ca numai gandul la Max il enerveaza.
Dar ce poate sa-mi faca? Nu poate sa-mi controleze gandurile...
Devil to
D.:
Dupa ceva munca de convingere reusesc sa o scot din
camera de hotel...atat de tipic sa-i stea mintea la o umbra amarata...ofer
lucruri pentru care altii ar fi omorat si ea prefera sa stea in magazine si in
cafenele cu gandul la ce romantic si frumos era daca putea sa stea de mana cu
Fat-cel-Hot....e clar unde se indreapta rasa asta; cu toate cele reusesc in
cele din urma sa o scot din hotel si incep turul....o conduc pe stradutele
pavate cu piatra cubica , stradutele cele mai intortocheate si mai inguste din
toata cetatea...stradutele pe care mergeam acum mult timp si incerc sa-mi
amintesc fiecare nume al fiecarei strazi; nu trebuie sa incerc prea mult...
Mergem pana cand ajungem intr-un final la intrarea
intr-un vechi palat boieresc, restaurat dar nelocuit ce era inconjurat de un
zid de piatra si avea o poarta neagra de fier ca si intrare. Deschid poarta si
un ogar negru urias se napusteste latrand infernal spre D. care nu apuca sa
tipe, ci doar sa faca un pas inapoi. Cainele se opreste brusc in fata mea si se
aseaza cuminte la picioarele mele...ii pun mana pe cap si ii spun lui D. “Nu-ti fie frica de caini atunci cand mergi
la brat cu lupii...“.
Remarcile pe care le face se pierd in curtea mica
interioara fara un ecou durabil...
D. to
Devil:
Continui sa ma gandesc la Max. Nu stiu de ce, dar
gandul la el mereu ma linisteste. Deci, orice tentativa de a incerca sa ma sperie...nu
prea tine. Desi recunosc, ogarul ala arata chiar infricosator. Testam moartea.
-
Vreau sa
merg sus, ii spun, pentru ca vreau sa merg in turn si sa vad cum se vede orasul
de la inaltime.
Devil to
D.:
-
Putem sa
facem ce vrem aici...e proprietatea mea.
Si asa va ramane mult timp de acum inainte...un fel de casa de vacanta si de
oaspeti as putea sa-i spun.
-
Nu ma
prinde mirarea ca ai si pe aici afaceri , desi trebuie sa-ti spun ca arata cam
darapanata casa ta de vacanta.
-
Asta
probabil fiindca n-am avut prea mult timp de vacante in ultima vreme...am avut
o gramada pe cap cum ar fi diamante furate si blonde sinucigase...abia daca am
mai avut timp sa respir.
Urcam acolo unde intunericul este profund si aerul
este rece...nu imi pune nici o intrebare ci doar ma urmareste. Scarile spre
turn sunt oarecum luminate de niste geamuri ce inca prind ultimele raze de
soare ce sta sa apuna. Decorul este baroc si , desi prafuite , mobila si
decoratiunile sunt inca in stare perfecta. Urcam impreuna incet, ii dau timp
cat sa admire colectia de tablouri pictate in ulei, statuetele si busturile
expuse de-a lungul coridoarelor si desigur candelabrele de cristal ce
stralucesc sangeriu in ultimile raze ale soarelui. Ajungand in varful turnului
folosit pe vremuri pentru astrologie vad inca o data ramasitele glorioase ale
vechiului meu oras: turlele si turnurile verzi sclipind rosiatic, caramizile
stravechi ce par a fii la fel de puternice ca in ziua in care au fost zidite si
strazile de sub noi pline cu oameni ce
nu ar trebui sa se afle aici. Soarele a apus si intunericul se lasa rapid asa
ca ma intorc spre ea si ii spun:
-
Aici in
vremuri trecute se studiau cele mai secrete arte ale omenirii; cele mai bine
pazite secrete sa gaseau sub acoperisul casei acesteia si in locul in care stai
tu au stat de-a lungul timpului unele dintre cele mai luminate minti ale
speciei umane. Chiar daca esti doar un musafir , incearca sa apreciezi
momentul.
D. to
Devil:
Ma uit la el, fara sa schitez nici macar un
gest, o reactie, doar il privesc fix in ochi. Ma tot gandesc daca sa spun ceva,
dar apoi realizez ca cel mai bun raspuns este tacerea. Sau poate indiferenta...?
Devil to
D.:
Se uita la mine exact ca un copil pierdut in lumea
adultilor...ceea ce si este de altfel. Macar are decenta sa taca din gura
altfel presimt ca inventam un banc tragic cu blonde...
Coboram incet pana in pivnita cea neagra a casei ce
se afla la capatul unor scari de piatra sapate adanc in pamant.Dechid vechea
usa de fier cu o cheie ascunsa in spatele unei pietre din perete si o invit in
intunericul camerei. Bezna este imprejur si devine completa atunci cand trag
usa in spatele nostru. Un moment de intuneric total si dintr-o data, cu putin
ajutor din partea mea, in mijlocul incaperii pe podeaua din piatra un cerc mare
de foc lumineaza intreaga camera, relevand o incapere inalta, fara geamuri,
pavata in intregime cu piatra cu peretii impodobiti de simboluri oculte
sculptate in mod simetric, iar noi, ne aflam impreuna in mijlocul cercului larg
de foc ce cuprinde aproape intreaga camera. Nu apuca sa spuna nimic fiindca in
momentul acela am luat-o de mana si am dus-o in trecut...nu un trecut
indepartat , ci un trecut recent in care noi doi nu eram decat doua umbre ce
luau parte clandestin la evenimentele ce au trecut...
Am inceput
cu inceputul , un baiat tanar , cu perspective , oarecum indragostit de o fata
pe care o avea...Alexandru. O familie bogata cu multe resurse si asteptari pe
masura ce l-a impins intotdeauna spre mai mult , dar fara sa stie ei , el nu
vroia mai mult...el vroia doar sa scape de tot si sa studieze...nu-l interesau
banii , nu-l interesa faima , nu-l interesau masinile pe care prietenii lui le
etalau si mai presus de toate nu-l interesa lumea mondena din care facea parte.
Ca un cameleon se misca printre ei , simuland ,adaptandu-se fiind unul dintre “
baieti “ , si-a jucat rolul atat de bine incat ajunsese cel mai “ baiat “
dintre ei...
A intrat
si ea in scena , o blonda frumoasa cu chef de aventura pe care a iubit-o mereu
fara sa-i spuna...a trait cu ea , a facut dragoste cu ea, dar cu toate astea
singurul lucru de care ii pasa cu adevarat era sa cunoasca mai mult...
S-a
desavarsit in matematica...a incercat sa cuantifice lumea si universul in care
traia in numere si ecuatii...aproape reusise , aproape era multumit numai ca
erau lucruri care nu-i dadeau pace, ecuatii ce ramaneau neechilibrate din lipsa
unor constante neelucidate...si a ramas frustrat, chinuindu-se in continuare si masca pe care o arata lumii
devenea din ce in ce mai lipita pana cand i-a venit si lui greu sa mai distinga
intre cine este si cine vroia sa apara. Dar greutatea i-a fost rapid ridicata
de ea , D. , fata care mereu avea grija sa-l aduca cu picioarele pe pamant,
chiar si atunci cand ea nu realiza asta. Dupa o noapte de club , o vorba spusa
in gluma il facea sa se intoarca inapoi la gandurile ce-i apartineau. Cand se
intalneau fara sa vrea prin oras, o privire ii aducea aminte ca viata in care
traieste este o iluzie insipida si...cand faceau dragoste, un o atingere
delicata ii aducea aminte ca nu este un animal...ci doar vrea sa para unul...
Si asa a
trait...cativa ani, pana cand ea, l-a lasat sa isi gaseasca drumul ce l-a adus
aici...Praga...Orasul Alchimistilor...centrul cunostintelor cele mai ascunse
din toata Europa...orasul care se spune ca a fost fondat de Diavol. Coincidenta
?
Aici a
incercat tot posibilul sa isi pastreze firea...pentru colegi si colege mai ales
era tipul din Romania plin de bani care face ce vroia si cand vroia , pentru
colege mai ales era visul unei nopti de vara...cel pe care toate il vroiau
macar o data in pat , iar pentru baieti era cel pe care toti il
invidiau...pentru femei , pentru bani si haine , reputatie si masini...era
intruchiparea perfecta a arogantei pe care toti o doreau. Statea pana dimineata
in cluburi exclusiviste si cand restul dormeau el facea tot posibilul sa-si
recupereze orele de invatat pierdute. Lucru pe care l-a si reusit fiindca toti
profesorii il apreciau ca fiind un mic geniu dar lipsit de motivatie. Lumea ii
statea la picioare , dar ca in orice poveste...nu i-a fost de ajuns...
A inceput
totul cu o carte , o singura carte aparent inocenta de metafizica l-a facut
sa-si puna cel mai natural semn de intrebare...exista oare mai mult?
La fel ca
o avalansa totul a luat viteza...in locul cartilor de matematica pe biroul lui
au inceput sa apara mai intai carti de metafizica , apoi filosofie , apoi
ocultism pana la vrajitorie. Volum dupa volum , pagina dupa pagina totul ii
hranea curiozitatea care , ca o bestie nesatula cerea mai mult cu fiecare
farama de informatie gasita. Facultatea nu mai prezenta interes , cluburile ,
prietenii falsi si femeile nu mai insemnau nimic pentru el...totul era
cunostinta. Zile si nopti , saptamani , luni a ajuns sa stea intre cei patru
pereti ai sufrageriei citind manuscrise vechi gasite in bibliotecile oculte de
prin oras. Cu toate astea nu a fost indeajuns pentru el...a inceput sa caute
legendarele grimoare , carti de vraji scrise de insusi ingeri sau diavoli si ,
orasul fiind acesta eventual , cu ajutorul banilor pe care ii avea a reusit sa
il achizitioneze pe cel pe care il am chiar la mine...Clavicula
Salomonis...Cheia lui Solomon Regele. Vestitul rege al Ierusalimului , cel ce a
detinut cea mai vasta cunostinta despre lumea in care traim si pe care a
transmis-o fiului sau prin acest testament scris...
A citit
obsesiv din nou si din nou cartea...latina lui era fluenta de la restul
volumelor studiate si cu toate ca erau clare in capul lui , semnificatia cuvintelor
se pierdea pe parcurs. Era ca un ecou de nepatruns , ca o
harababura...principiile oculte si ritualurile se amestecau in gandurile lui cu
formulele matematice si cu toate cunostintele pe care le acumulase pana atunci
incat nimic nu mai avea logica sau sens. Se simtea pierdut in nestirea sa si
mai frustrat ca oricand in realizarea faptului ca dupa toate miile si chiar
zecile de mii de pagini citite , dupa toate conversatiile purtate cu tot felul
de adepti si initiati ai lumii oculte si dupa lunile care incet se transformau
in ani pierdute in cautarea cunostintelor , el nu stia absolut nimic.
Atat de mare i-a fost frustrarea incat ,
intr-o zi pe care cartea o considera ca fiind favorabila s-a decis sa ceara
raspunsuri dintr-o alta...sursa. A cumparat cu enorm de multi bani materialele
si a coborat chiar in pivnita in care ne aflam. A trasat Cercul Conjurarii , a
pregatit lumanarile, a aprins aromele si a rostit Conjurarea mea.
A cerut
folosind numele lui Dumnezeu ca Diavolul sa i se arate si sa i se supuna si a
infaptuit vechiul ritual , iar eu , fiind receptiv si urmarindu-l de ceva timp
fara ca el sa stie ,am aparut. Nu am facut-o intr-un chip care sa-l sperie , nu
a vazut o bestie cu coarne sau copite de tap , ci a vazut in fata lui un om ,
ca oricare altul care i-a vorbit asemenea unui frate...Mirarea , sperietura ,
sau orice alta emotie ar fi avut au palit in momentul in care a realizat ca a
functionat , si lacomia pentru cunostinte a pus mana pe el , definitiv...
Mi-a cerut
sa-l invat tot si eu m-am tinut de cuvant...surprinsi sunt oamenii cand fac ast
, dar nu mi-am incalcat promisiunea...si i-am aratat tot ce a vrut sa stie.
I-am aratat istoria ascunsa a lumii , i-am prezentat geneza din toate punctele
de vedere , l-am invatat matematica adevarata , fizica pura si chimia divina.
I-am aratat potentialul corpului uman asa cum este el de fapt si i-am fost
profesor in ale ocultului. Toate vrajile pe care a vrut sa le stie , toate
invocatiile , conjuratiile si toate secretele i-au fost descoperite.
Zile in
sir le petrecea aici , in pivnita , experimentand , creeand efecte asupra
colegilor , colegelor , femei care se sluteau , altele care infloreau , oameni
care primeau brusc tot ceea ce isi doreau sau altii pe care ii distrugea cu o
singura privire , eu i-am pus la dispozitie tot...numai ca lui nu i-a fost
indeajuns...
Inca ce la
bun inceput am simtit in el o foame care nu putea sa fie potolita , o sete ce
nu avea sa fie stinsa de nimic din ce as fi putut eu sa-i ofer...El a vrut mai
mult si eu i-am dat ce mi-a cerut si chiar l-am rugat sa mai ceara fiindca sunt
destule pe care nu le stie inca.
Intr-una
din zile nu m-a mai chemat inapoi in cerc , credea ca este singur , credea ca
si-a luat masurile de protectie necesare sa inceapa un studiu individual despre
cum ar putea el sa ma inlocuiasca pe mine. Isi dorea atat de mult puterea incat
a sapat luni in sir dupa raspunsuri fara sa ma mai cheme inapoi ca sa-l invat.
O
“coincidenta” fericita l-a facut sa dea peste un ritual vechi de conjurare prin
care putea sa absoarba intreaga putere a diavolului in el. Orbit de foamea
pentru putere dar cu mintea inca lucida a strans toate obiectele necesare
folosind banii pe care ii facea aruncand vraji asupra altor oameni. Totul a
fost gata in 3 luni , iar in vinerea Pastelui, cand luna era plina pe cer a
inceput sa compuna ritualul prin care vroia sa ajunga un zeu...
Rugaciune
dupa rugaciune ,ardere dupa ardere, s-a fortificat in cercul lui pana cand a
ajuns in momentul final de a ma chema in fata lui si de a ma absorbi. M-am
prezentat in fata lui , aparent speriat si singurul lucru pe care am putut sa
il mai spun a fost “ Nu stii ce faci “. Razand isteric cu cutitul in mana si-a
varsat sangele in cerc pentru a putea sa absoarba puterea,dar rasul s-a
transformat intr-un urlet al agoniei si al disperarii...in ultimul lui moment a
realizat ca ritualul nu era menit sa absoarba puterea Diavolului , ci era menit
ca un sacrificiu in numele sau...un sacrificiu al corpului ce avea sa fie vasul
pe Pamant al Diavolului , un pacat atat de mare incat nici Iadul nu-l putea
accepta asa ca Alex a disparut in neant iar eu m-am regasit , inca o data ,
aici printre voi.
La inceput
aproape uitasem cum este sa mergi,sa vorbesti, sa respiri si sa simti
senzatiile carnale ale acestei inchisori ce putrezeste dar curand mi-am adus
aminte de ce imi placea sa mult aici...
Colegii ,
prietenii , profesorii au fost socati sa il vada pe “ noul Alex “ care nu facea
nimic altceva decat sa profaneze tot ceea ce se numeste decenta in viata lor.
Sexul cu o roscata de pe coridoarul facultatii in vazul tuturor mi-au adus
exmatricularea din Universitate,dar nu avea mare relevanta pentru mine. M-am
decis sa profit totusi ca eram iarasi aici si sa incerc sa implementez cateva
din planurile pe care le aveam de ceva timp...un inger cazut ce umbla iarasi
pamantul cu o agenda de indeplinit...
Iesind din trecut o intorc cu fata spre mine si ii
zambesc:
-
Intelegi cu
cine stai de vorba?
D. to
Devil:
Il privesc, simtind ca-mi vine sa-l strang de gat,
sa ma iau la bataie cu el, sa-l omor...cu de drept vine el sa-mi povesteasca
mie de Alex...si ceea ce a facut? Unele lucruri prefer sa nu le cunosc, poate
de aceea nu l-am intrebat nimic in atata timp....iar acum imi vorbeste de sus,
de parca NU stiu cine e, de parca NU am facut atatea impreuna...il vad
cum schiteaza un zambet de satisfactie, dar apoi ma linistesc. Brusc.
Daca tot mi-a amintit de Alex...macar sa aplic unul
dintre lucrurile pe care l-am invatat de la el sa-l fac atat de bine: sa fiu indiferenta, sa arat indiferenta, sa
o traiesc pana sterg orice sentiment din persoana de langa mine.
Ce poate sa-mi faca? Ce poate sa-mi mai faca? Sa ma
puna sa mai omor nu stiu cati oameni, sa torturez pe altii, sa-mi mai omor
vreun iubit, sa fiu nevoita sa mai iau H2S04?
Stam unul in fata altuia, asteptand sa vedem care
cedeaza primul, inconjurati de flacari care s-au aprins in urma gandurilor
lui...
Asa ca-i spun singurul lucru care stiu ca o sa-l
enerveze si o sa-i ofere satisfactie in acelasi timp, pe un ton calm, sacadat,
ironic..cat mai ironic.
-
T.e.s.t.e.a.z.a-m.a.
Devil to
D.:
Flacarile din jurul nostru au sarit ca niste hiene
flamande pe ea incepand sa devoreze mai intai hainele apoi...mirosul innecacios
de carne arsa a umplut camera , iar urletele ei de durere au inceput sa se
stinga odata cu focul. Intr-o secunda era doar o bucata mutilata de carne , iar
in urmatorul , dupa ce am pus mana pe ea s-a intors la normalul de dinaintea
focului...
-
Asta e doar
o mostra...am idei cu ce sa-ti fac , cat nu ai putea tu sa-ti imaginezi
vreodata. Imi esti datoare, D.
D. to
Devil:
Incerc sa-mi canalizez gandurile spre un punct fix,
dar nu-mi iese. Nu pot sa ma uit la el...incerc sa ma ridic incet de pe podea,
tremurand. In ultima vreme, am sfidat moartea
de mai multe ori decat numarul de oameni care mor intr-o zi...
Nici macar gandul la Max nu ajuta...doar imi da o
idee.
Imi opresc alte ganduri, sentimente, nu am timp de
ele acum si fara sa-l privesc, fara sa mai am un ton calm, sacadat si ironic,
ii spun incet, soptit aproape:
-
Hai la
Londra.
Trebuie sa-mi platesc cumva datoria, nu?
TO BE CONTINUED
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu